Rosa (10)

A doua zi ne-am ridicat lent privirile, din pat, în întunericul camerei. Nici nu văzusem bine apartamentul, n-aveam habar cum arată. Trei camere, plus un mic foişor, cu verandă şi copertină verzuie, unde se putea sta pe terasă – şi care dădea spre un restaurant. Se putea întrezări, de-acolo, toată Florenţa. Cu perdele groase, întunecate, care obturau lumina. Am inspectat, precauţi, tresărind bucuroşi, somnoroşi, şi apoi am verificat ceasul. Surpriză: trecuse de 12, iar noi trebuia să fim la 2 în Gherardesca. Ne-am înghesuit febrili în baie, amândoi în acelaşi timp, cu periuţele de dinţi, şi-apoi am făcut un duş împreună – în cabina a cărei fereastră dădea spre alte apartamente, din curtea interioară a Piazzei dei Pazzi, şi de unde puteam fi văzuţi. Rosana manevra duşul – de fapt, mă spăla şi pe mine. Mă săpunea, mă clătea. N-am mai rezistat şi-am cuprins-o, îndreptând-o către fereastră. Ea şi-a aşezat coatele în pervaz, zâmbindu-i unei vecine care, la rândul ei, o privea curioasă. Aşa ne-am început prima dimineaţă în Piaţa Nebunilor.

Era şi nu era Piaţa Nebunilor. Numele ei, deşi venea literalmente de la „nebun” (pazzo) – era cel al unei vechi familii de bancheri florentini, care deţinea aproape toate palatele de quattrocento, pe o rază de câteva străzi. Ăsta în care stăteam acum era abia cel al servitorilor Pazzilor. Între ei şi Medicii, era, cică, o ceartă mare pentru dominaţia asupra Florenţei. Până când au încercat să-l asasineze, chiar în Dom (şi au reuşit) pe Giuliano de Medici şi l-au rănit pe Lorenzo – ăla căruia i se mai spune şi Magnificul. Congiura dei Pazzi. S-a enervat şi le-a confiscat tot, i-a urmărit şi-n gaură de şarpe, i-a exilat – aşa cum va fi fost şi Dante. Rămăsese numai, din averea lor fabuloasă, această mică piaţetă – dei Pazzi, a nebunilor.

Şi, fusese într-adevăr o vreme-a nebunilor. Când bancherii puteau cumpăra oraşe întregi. Când breslele de meşteşugari, cum era această Arte della Lana, unde se afla acum societatea dantescă, trimiteau neguţători până-n Asia, să cumpere mătase. Când florinul – de la Florenţa, era monedă forte în Europa. Când regii Franţei erau datori vânduţi florentinilor. Pe asta călcam noi, acum. Pe-o istorie intricată, pe-atâtea straturi, ca pe nişte frunze putrezite, în timp ce mergeam spre Gherardesca. Când am ajuns, cu întârziere, ne-am trezit într-un peisaj fabulos.

Era, în plin centru, o imensă grădină botanică – cu sute, poate mii, de specii diferite. De-o verdeaţă îngrozitoare, care parcă-ţi zgâria ochiul. Alde Gherardesca, fiica unui conte obscur, cumpărase parcul şi-l rugase pe Dante să răspundă unei scrisori de la Margareta, soţia împăratului Henric al nu ştiu câtâlea. Ea nu prea le-avea cu scrisorile, abia dacă citea. Ceea ce Dante a şi făcut. În schimb, Gherardesca l-a lăsat să se plimbe prin parcul ei, să mai stea câte-o noapte. Nu ştiu dac-au fost şi amanţi, dar se bănuieşte. În definitiv, el a fost însurat c-o Gemma, a trăit o vreme c-o Violetta, şi s-a gândit la o Beatrice. Ei bine, acolo ne duceam, în grădinile unde se născuse Commedia.

Parcul era închis, acum, în proprietatea unui hotel de-o grămadă de stele (ne-am şi gândit, amuzaţi, ce coincidenţă – toate cele trei cânturi se termină-n „stele”) – se deschidea doar la anumite sărbători, cum ar fi ziua Italiei. În rest, numai pentru clienţii hotelului, care probabil că plăteau sume astronomice să îl vadă. Totuşi, la recomandarea celor care ne dăduseră bursa, am putut rămâne acolo câteva ore. Am colindat aleile umbroase, am dat târcoale şi, într-un târziu, ne-am aşezat pe o bancă, sub nişte rodii. Am deschis – ea, ediţia italiană, eu – traducerile româneşti. Surâdea încântată. Se făcea că nu înţelege – deşi ştiu prea bine că da, ce înseamnă la rosa candida. Piţigăia, surescitată, încât glasul ei se împletea cu cel al păsărilor. Ne-am oprit la ultimul vers al Commediei – şi ne-am transformat, ca de obicei. De-acum, o făceam cu uşurinţă. Am intrat în mintea ei şi-am văzut ce gândea. Ea a intrat în mintea mea şi şi-a băgat nasul pe-acolo. Am văzut imediat gafa: ultimul vers era tradus greşit: „L'amor che move il sole e l'altre stelle”, unde „il sole” era la singular, devenea „sori”, la plural. Dar, poate, că nu era o gafă: pentru ăsta, care se fâţâise pe-aici, Dante – soarele era o stea, iar stelele erau sori.

Rosa (3)

M-au înfricoșat, întotdeauna, femeile așa-zis „deștepte”. Sunt dezghețate, adevărat, dar parcă și prea ironice și atotcunoscătoare. Când le iei în brațe, în pat, se topesc toate miorlăielile lor – aș prefera să miorlăie chiar atunci. M-au înfricoșat jocurile erotice, ca alea de pe mobil la care nu știi exact ce să faci. De ce eram zgâriat pe spate, de fiecare dată? De ce nu ripostam ca o pasăre furioasă? De ce, întotdeauna, eram dus, prin gesturi, către triunghi? Magic sau nu, ăla rămânea – cel al Bermudelor. M-am gândit cum mă lipesc, fără să clipesc, de femeile astea. Ce-am eu de-a face cu ele? De ce mă trag, nu în pat, ci in viață? Cred că am găsit un răspuns – l-au găsit și savanții britanici: acela că nu se știe, 99 la sută. Nu-mi rămâne decât să presupun că acel 1 la sută este esența. Chintesența, de fapt. Ce vorbesc: mie-esența. Ei bine, toate femeile din viața mea aveau acel 1 la sută. Cu cât aveau mai mult, 2 sau 3 la sută, ba chiar se apropiau de 5 la sută, cu atât șansele creșteau. Ce vedeam la ele? În ele? Era senzația că mă văd, la rândul lor. Nu pot vorbi cu cineva, oricine ar fi – și cu atât mai puțin cu o femeie – dacă nu mă vede (sau, crede). Nu suntem numai existența noastră, minusculă, de carne, în corpul infim și infirm care ne-a fost dat – suntem ceea ce vedem. Și, din asta, ceea ce înțelegem. Simțeam, ca în autobuz sau metrou, atunci când toți sunt răciți, tușesc, scuipă – simțeam că femeile astea mă cheamă. Nu fiindcă erau bolnave – toți ceilalți erau bolnavi, ci fiindcă erau sănătoase la minte, erau vii. Bolnave – de acea boală nespusă care se numește normalitatea. Da, erau a-normale, ieșeau din normă. Și, cel mai important, mă vedeau – pe mine care le vedeam pe ele. Greu să descrii ceea ce simți când celălalt te simte pe tine. Cum răspunzi la violență – dacă-i un bărbat, te bați cu el, dacă-i o femeie, bagi scheme de apărare, dacă-i un copil, te faci că-i dai o pălmuță. Dar, cum răspunzi la iubire? În după-amiaza aceea, când ne-am trezit unul în brațele celuilalt, în camera de hotel din Montecatini, după ce ne-am zâmbit, eu și Rosana am înțeles că vom fi împreună până la capăt, și mai departe.

Rosa (5)

Rosana venise, la acel colocviu de italienistică din Iaşi, de la începutul primăverii, doar cu un rucsac şi-o trusă de machiaj. Ne-am întâlnit la gară, şi-am înaintat către Casa Pogor. Părea, cumva, că atmosfera se rarefiase, că oamenii, animalele, se mişcau cu încetineală. Câinii treceau derulând nesfârşite cozi. Ploaia măruntă cădea leneșă, abia atingându-ne părul. Tramvaiele se scurgeau cam în silă pe Copou, opreau în faţa Universităţii şi demarau alene. Se mai auzea, în urma lor, doar un zumzet metalic. Studenţii, ieşiţi la ţigară, aveau ceva déjà-vu – umbre ale altor studenţi care, şi ei, fumaseră-n faţa Universităţii, cândva. Era de-a dreptul imposibil să intri: într-o lume fără echilibru între trecut și prezent. Am preferat să luăm o pauză, de cafea sau de bere brună, la terasa alăturată. Şi-acolo am văzut pisica neagră – motanul, mai precis, care se uita la noi cu nişte ochi incredibil de verzi. N-am întâlnit niciodată feline c-ochi verzi – dar asta, sau ăsta, ce o fi fost, mâţă sau motan, se uita la noi, frecându-ni-se de picioare cu blăniţa-i întunecată, c-o aură disperată. Voia să-l simţim. L-am alungat cu piciorul, dar, în acel moment, ne-a fixat ultima dată cu ochii lui verzi, sclipitori. L-am privit, intens, şi s-a petrecut, deodată, ceva inexplicabil. M-am trezit sub masă, uitându-mă, cu ochii mei verzi, către-un picior care mă dădea la o parte. Am plecat, tolănindu-mă tristă pe scările terasei. O biată pisică, în faţa Universităţii, cu ochii la valurile de studenţi. L-am mirosit, imediat, pe cel care înainte fusesem eu, cum vine să mă mângâie. Am început să torc. Eram amândoi miraţi. Mi-a dat nişte biscuiţei. I-am refuzat. Îmi luasem în serios rolul de pisică. Era mai bine-aşa. Am rămas vreun sfert de oră pe treptele terasei, el mângâindu-mă, eu torcând. Rosana torcea şi ea la soare, în dimineaţa aia de primăvară, nici n-a observat. Într-un târziu, ne-am întors privirile unul către celălalt, în luminile translucide de după ploaie, amândoi cu ochii de-un verde strălucitor, şi ne-am schimbat. Am văzut doar cum am achitat nota de plată şi-apoi, încet-încet, am luat-o către Casa Pogor.

Ne-am întors, la conferinţa Rosei, în câteva ore. Eu am stat ceva vreme, dar după aceea n-am mai suportat. Se vorbea numai în italiană, înţelegeam vag – şi oricum subiectele erau plictisitoare, despre studiile italienistice-n era digitală, despre metodele de predare, despre impactul la public şi sociologia lecturii. Sincer, toate astea mă enervau – numai când mă gândeam că ţinusem în mâini, cu lăbuţele mele, prima ediţie comentată a Comediei lui Dante, în turnul societăţii danteşti din centrul Florenţei. Am ieşit, şi iarăşi m-am ascuns la terasă. Încă o bere neagră, apoi zăcut în hamacul din spate. Somn profund, în soarele de martie. Mi se vedeau, din hamac, doar picioarele – fără ele, n-ar fi crezut nimeni că sunt acolo. Nu ştiu cât să fi trecut – ore? M-am trezit c-o limbuţă care-mi lingea obrajii. Pisica brună (aflasem într timp c-o cheamă Whisky) se dădea iar la mine. Somnoros, am luat-o în braţe ca pe-o femeie. Şi, s-a întâmplat din nou. Eram ţinută de-un bărbat care dormita, şi care părea să fiu eu. M-am zmucit, i-am tras nişte gheruţe să-mi dea drumul, am sărit din hamac şi-am luat-o prin crăpăturile zidului care împrejmuia terasa. Pe-acolo, în verdeaţă, erau găuri, deschideri în care oamenii nu puteau pătrunde. Mici, ca de şobolan. Dar eu sunt obişnuită – chiar asta fac: îi urmăresc. Am intrat într-un tunel, amuşinând după ei. Mai fusesem aici – încă mirosea bine, de când îi halisem pe toţi. Mă bătusem cu fiecare în parte, ca de la motan la şobolan. Era un tunel lung, mi-a luat săptămâni să-l curăţ. Îi halisem – nu-i mâncasem. Atât:  îi omoram. Nu-mi place carnea de şobolan. Auzisem că-ntr-un film, pe Marte, oamenii mâncau hamburgeri de şobolan. Greţos! Eu veneam doar, dimineaţa, cu câte vreunul în dinţi, la terasă sau la Casa Pogor – şi-l arătam mândră. Oamenii spuneau: „Bravo! Încă unul!” – şi-mi dădeau pastiluţe din alea, cu chimicale, dar parcă mai bune decât carnea de şoarece.

Nu ştiu cât am mers prin tunel, fiindcă mă opream la fiecare cotitură să verific duhoarea de şobolani – şi, dacă era, să-i înhaţ. Am luat vreo doi, rătăciţi în tunelul meu. I-am păstrat acolo, ca la frigider, să-i arăt mâine celor de la terasă sau de la Casa Pogor. Am ieşit cu greu la lumină, tunelul se înfunda – abia era loc să-ţi strecori laba. De după un zid, am scos capul precaută – şi-atunci am văzut o uşă deschizându-se, şi pe Rosana în pragul ei. S-a uitat la mine cu frică. De obicei, o pisică se sperie faţă de-un om. Dar eu nu eram chiar pisică, aşa c-am privit-o fix, fără să mă mişc. Se întorsese de la conferinţă şi verifica uşile – una dintre ele dădea chiar în zid. Altele se deschideau singure. Tremurau. De parcă se zbăteau. Rosa a închis repede – dar uşa, surprinzător, s-a deschis iarăşi. Am urmat-o, pâş-pâş. Se ducea spre toaletă. Când a intrat, a strigat. În faţa oglinzii era o femeie, ceva ectoplasmic, care părea că-şi probează bijuteriile. Aur, diamante. Îi folosea trusa de machiaj. S-a întors către noi (mai mult către Rosana, căci, ţineţi minte, eu eram pisică), a privit-o – şi s-a scurs deodată în ea.

A venit și el, obosit, ușor clătinându-se. Nu știu dacă de la atâtea beri sau pur și simplu fiindcă-avea în cap o minte de pisică, într-un corp de bărbat. Ne-am întâlnit în fața căsuței, unde se-oprise la o țigară, ca studenții de la Universitate. Am zâmbit. Fiecare eram în corpurile celorlalţi: eu eram el într-un costum de motan negru, el era eu îmbrăcat la patru ace, „după moda lui Versace”, dar amețit, iar Rosana era pe jumătate Adela, fosta stăpână a casei, ce fusese omorâtă de-un servitor, în anexele vilei unde stăteam, cu bijuteriile pe ea. Care-au dispărut pentru totdeauna: numai ele au fost furate. Ca-n Cei trei mușchetari, care de fapt erau patru, plus Milady. Nu reușeam să ne uităm unul la celălalt fără să râdem – în fine, eu mai mult mieunam. Pe-o băncuță din parc, unde ne-am așezat în fața busturilor scriitorilor din Iași, semănând cu statuile din Insula Paștelui, s-a terminat: eu m-am nimerit din nou în corpul meu de pisică, el om c-o minte de om, iar Adela (Adèle, cum o numeau ziarele, de la au-delà)  și-a luat zborul printr-un porumbel ce flutura peste umerii Rosei. Am rămas așa, întinși la soare, până când a-nceput să plouă din nou. 

Rosa (2)

Într-una dintre ultimele nopţi, am ieşit împreună pe dig, înconjurând căminele recent construite, în care studenţii leneveau, picotind. Rămâneam, câteodată, pe-acolo, la colegele ei – deşi avea închiriat duplexul din Faleză Nord, până la care nu mai erau decât câteva sute de metri. Era trecut de miezul nopţii – atunci când ştii că n-o să te mai întorci. Întâi, suprapunerile astea le-am trăit dimineaţa – în momentele-n care, năuc, mă uitam pe fereastră şi parcă voiam, sau nu – să mă trezesc. Se întrepătrundeau atunci flash-uri, variante-ale realităţii – până şi realitatea devenea un concept vag. Ca atunci când intri în baie şi neonul pâlpâie. Îmi bâzâia, în mintea-mi redusă brusc la un bec, o muscă înnebunită de jocul luminii. Am înaintat pe dig şi ne-am oprit la capătul lui, pe nişte stabilopozi. Mi-am strecurat mâna în blugii Rosanei şi i-am mângâiat clitorisul. S-a înfoiat pe loc, şi pe măsură ce-o mângâiam, stabilopozii au început, parcă, să se ridice, să se învârte, ca într-un vârtej, să crească şi să urce. Eram deja deasupra oraşului, şi ne înălţam. În ritmul ăsta, am fi depăşit atmosfera. Cât timp zburam noi pe stabilopod, încleştaţi, mi se derulau prin cap tot felul de imagini, trecute sau viitoare: Rosana era când Paola, italianca grăsuţă din Viena, cea de dinainte de Iulia, când Monica, ale cărei plete la mângâiam în şcoală, aşa cum mângâiam şi părul Irrayhelei, ore întregi, în liceu. Era Tina, cea pe care-am sărutat-o prima dată, sub liliac, Marieta de pe insula din spatele Liceului Agricol, Manuela şi zgârieturile de pe spatele meu, în timp ce dansam, Alina pe plaja din Sulina, Raluca cu sânii din scara blocului, Cezara în Bucureşti, întrebându-mă „pe ce mă bazez?”, Iulia în Meidling, în cabinetul ginecologic. Salturi inexplicabile. Când stabilopodul a coborât, clipocind în apă, ne-am trezit din nou pe dig – dar fără blugii Rosei. Părea că alunecaseră – m-am dezbrăcat rapid şi-am plonjat. Apa era rece, la sfârşitul lui iunie. Am dat târcoale stâncilor, fără nicio lumină, în afară de aceea a lunii, dar nu i-am mai găsit. Rosana stătea, aproape goală, pe stabilopod, aşteptând să ies. Într-un sfărşit, a zis: „Gata, i-a luat apa!”. „Să mergem!”. Nu ştiam exact cum să facem asta, cu ea fără pantaloni, fustă sau chiloţi, până la cel mai apropiată locaţie – care era căminul studenţesc de pe Faleză. Am luat-o cu-ncetul, eu încercând s-o maschez, ea strecurându-se după mine. Nici măcar câinii nu ne-au lătrat. Păreau şi ei miraţi. Am ajuns, fără să ne vadă cineva, în faţa ferestrei colegelor de la franceză. Noroc că era la parter. Am strigat, ele au deschis, iar eu am împins-o pe Rosa, cu mâinile pe pielea-i udă, suficient cât să se caţere. După aceea, am intrat pe uşă – m-am legitimat, mi s-a spus să nu stau mai mult de jumătate de oră. Fetele îi dăduseră rapid ceva schimburi. Când am apărut, mi-a spus – zâmbind – doar  „Grazie!”, după care a închis uşa.

Greu de spus de ce-a făcut asta – nu prea-nţeleg femeile. Nu mi-a mai răspuns la telefon, şi, vreo câteva săptămâni, n-am mai vorbit deloc. După cozi umilitoare, în faţa ambasadei Italiei, am aterizat în sfârşit la Roma. De-acolo, zborul către Florenţa, c-un avion cu elice care mai mult se clătina, apoi trenul către Montecatini, la Grand Hotel Santa Croce. Când am ajuns, pe la amiază, eram distrus. Abia am apucat să deschid uşa camerei şi-am căzut lat în pat. Într-un somn greu – din care m-am trezit cu Rosa alături. Dormea şi ea, însă, cum ajunsese aici? M-am dus în baie, mi-am spălat faţa, şi m-am întors. Rosana era tot acolo. Mi-am adus aminte că şi ea câştigase aceeaşi bursă – deci era normal s-o întâlnesc. Poate că nu în acelaşi pat. Sau în aceeaşi cameră – şi, de fapt, în camera mea sau a ei? Eram atât de obosit, încât am zis că n-are rost să-mi bat capul, şi m-am întors în aşternut, luând-o în braţe. Mi-a răspuns cu miorlăitul acela, „mdaaaaa”, după care-am alunecat amândoi în visul adânc. 

Alina (13)

Lucrurile frumoase, de obicei, se fac fără bani. Ce senzaţie să leneveşti ore-n şir, cu picioarele-n mare, pe plaja din Sulina, ştiind că n-ai bani nici să te-ntorci. Ce senzaţie-n sine, să leneveşti. Leneveala l-a făcut pe om. Sunt convins că diferenţa dintre omul de Neanderthal şi cel de-acum, homo sapiens sapiens sapiens, şi tot aşa, a fost făcută de unul care-şi clătea picioarele-n mare, în briza dulce a înserării. Pe care l-a pocnit o idee, de pildă: de ce să vânez animale când pot pune capcane? De ce să prind peşti cu mâna, când pot folosi o undiţă? Următoarea fază a fost dezvoltarea conceptului de „capcană”, de „undiţă” – de fapt, construirea lor. Adică, cum se pot face? A doua zi, a pus o capcană improvizată în pădurea malului muntos, lângă nişte mici cascade, unde veneau animalele să se-adape. A găsit, după aceea, o căprioară care se mai zbătea încă în ea. I s-a făcut milă şi-a eliberat-o, deşi o putea ucide. Era, totuşi, ceva cu capcana, nu cu căprioara, care coborâse atâta vreme din vârf de munte până aproape de mare, să bea apă. În următoarea zi, a făcut o capcană mai mare, care s-o lase să cadă pe căprioară în groapă, fără să mai poată ieşi. Şi, peste încă vreo câteva zile, a găsit una rumenă, dolofană, aproape moartă. A omorât-o rapid, tăindu-i gâtul fraged – şi şi-a spus: „am inventat capcana!”. Stând aici în mare, aproape golit de puteri, ca o baterie Duracell descărcată, simţeam că-mi inventam, mie însumi, capcana.

Alina (10)

Când ne-am întors în Tulcea, am aflat că banii noştri – ăia puţini pe care-i aveam – nu mai erau valabili. Guvernul făcuse-o reformă monetară, sau cam aşa ceva, tăind patru zerouri şi emiţând alte bancnote, din plastic. Cele vechi nu mai puteau fi schimbate decât la Banca Centrală, sau, mă rog, Judeţeană. Am fost chiar comici când am intrat, cu hainele lăbărțate (după atâta nudism), în bancă – eu cu niște zdrențe de pantaloni scurți, în sandale prăfuite și-un tricou unsuros, care se lipea de corp ca uleiul, Alina și mai mini, într-un fel de șort din blugi, ciufulită, bronzată, fără sutien, cu sfârcurile ivindu-se provocator prin bluză. Funcționarul din bancă s-a uitat mofturos la noi înainte să ne schimbe banii. Rămăsesem cu 30 de lei, în banii cei noi. Traversând Dunărea, înspre Ceatalchioi, ne simțeam ca în luntrea lui Caron. Nimic bun nu ne aștepta.

Gabi era vesel, al naibii, cu Piticu’ zburătăcind împrejurul grătarului, pe care se coceau nu unul, ca de obicei, ci trei crapi grăsuți. Aparent, cumpărase dimineața, ca să sărbătorească, pe lângă cel pe care i-l aruncau pescarii, alți doi crăpceni. Avea și ceva vin de Niculițel. Nu înțelegeam ce se întâmplase, și de unde motivul de bucurie bruscă. Ne-a poftit la o cană de vin și, cu privirea lui bonomă, ne-a spus: tocmai publicase o carte la o editură din Anglia, plătită cu câteva mii de lire sterline. Părea astronomic. Îl invidiam. N-am publicat nicio carte, nu știu cum e (poate că asta de-acum?) – dar atunci mi-am dorit să dispar, undeva în apele Dunării. Cu cei 30 de lei ai noștri, ce puteam face, decât să ne înecăm?

Întotdeauna m-au salvat femeile – chiar și când, furioase, mă zgâriau pe brațe ca mâțele. Aerul lor, parfumul unic – până și astăzi recunosc o femeie, pe care cândva am avut-o, după miros. Sunt ca un orb ce înaintez – după ele. Simțuri nevăzute, sclipiri în văzduh, străluciri. Continui să merg numai datorită faptului că, uneori, pe stradă, întâlnesc o femeie frumoasă. Că o văd, și știu că și ea mă vede. Trecem așa, unul pe lângă celălalt, dar zâmbind mulțumiți că ne-am văzut. Ne-am înțeles: știm că există atracție, fără reacție. Le simt – și ele mă simt – instantaneu. Cumva extrasenzorial. Pe Alina am cucerit-o (oare?) în urma unei simple discuții la barul de lângă campusul studențesc. Vorbeam, mult, la o cafea. Eu vorbeam cel mai mult, vă dați seama. Dar m-am oprit deodată, văzându-i privirea. Părea să spună:  „De ce te deschizi, atât?”. Ne-am uitat în ochi (contactul vizual este absolut necesar) – și am înțeles că ea însăși începuse să se deschidă, ca un nufăr.

Nu era frumoasă, în sensul de-a fi exagerată, aşa cum toate sunt – cel puţin, fâțele astea machiate. Avea ceva clasic: micuţă, dar impunătoare, c-o claritate a formelor de nedescris. Când o vedeai goală – sau aproape (şi am văzut-o mult timp, la Sulina şi mai apoi), îţi dădea senzaţia că este sculptată în basorelief: cu carnea tare, ţâţele ferme, ieşindu-i de sub cămaşă ca nişte săgeţi, cu părul pubian mătăsos – parcă profilat. Dacă o luai în braţe, basorelieful se topea: se înmuia şi scădea. Atunci, abia, devenea atentă. Ieşea, de parcă ar fi fost Ana lui Manole, coborând din zid. Se deschidea. Era floare.

Cum să descrii frumuseţea unui corp pe care l-ai pipăit, cândva – fără să ştii ce-i înăuntru? Căci atingerea este, propriu-zis, doar o pipăire, o palpare, aproape un masaj, al învelişului nostru de carne şi oase. Când ne atingem pe bune, nu ne atingem obrajii, degetele, frunţile: ne atingem mintea, una cu cealaltă, într-o coliziune care devine, încetul cu-ncetul, comuniune. Foarte rar am trăit clipele astea, dar acolo, în acea căbănuţă din Ceatalchioi, cu Piticu’ lătrând când şi când, am simţit-o. Încolăciţi, goi, în pat, ne apropiam tâmplele – şi parcă ne străbătea un curent, un scurtcircuit. Scurt-circuit, ce expresie. Ar trebui să fie lung-circuit. Această scurtcircuitare a noastră nu este decât o pauză în lunga, prea lunga noastră circuitare.

Gabi ne-a împrumutat cu nişte bănuţi, suficienţi ca să ajungem în Tulcea, şi apoi, la Constanţa. Am plecat a doua zi, pe la prânz. O noapte am stat la părinţii Alinei. Apoi am luat trenul: ne uitam unul la celălalt, în reflexia din geam, ştiind că lucrurile astea nu se vor mai întâmpla. Şi ne-am unit, fără să vrem, trişti, tâmplele în fereastra trenului.

Alina (2)

Era lipoveancă, de undeva de pe lângă Slava Rusă, în Tulcea. Acolo se născuse, acolo este şi acum. Venise să facă facultatea, dar nu prea se descurca – la un examen de literatură a ieşit din sala de examen plângând şi mi-a sărit în braţe, mulţumindu-mi c-am ajutat-o. Ştiam că nu citise mare lucru – nimeni nu prea mai citea – dar era vie. Dacă încercam să-i explic, de exemplu, un Leonid Dimov, înţelegea imediat. Avea o flacără în priviri, a ei doar, prin care intra, practic, în personaj: numai crezând că este Jeny, din Jeny şi cei patru sergenţi, a lui Dimov, vedea înţelesul. Trebuia să se identifice, să preia rolul – iar eu să-l joc pe cel al dezertorilor patru sergenţi. Am jucat pe Camil Petrescu, cu Un luminiș pentru Kicsikem, i-am interpretat, pe rând, pe Algazy şi Grummer. A trecut examenele-aşa, cuibărită-n braţele mele. Însă situaţia se-nrăutăţea. Nou-instalatul guvern liberalizase complet preţurile, şi cursul de schimb valutar, după modelul reformei din Polonia – de „terapie prin şoc”. Explodase inflaţia. Eu, în anul în care am început să predau, apoi, la liceu, imediat după ce terminasem facultatea, aveam un salariu care nu-mi ajungea nici pentru vreo zece pachete de ţigări. Ce să mai vorbim despre bursa ei. Imposibil să-ţi iei o casă, măcar în chirie. Să ai un loc al tău. Deşi, în acea perioadă, am ieşit mult în oraş, fără bani – ne socoteam la sânge înainte. Mergeam pe jos – exclus taxiul sau chiar autobuzul. Rămâneam, peste noapte, fie la unul, fie la celălalt, din motive, în primul rând, financiare. Dar astea stârneau în noi o patimă pe care n-am mai simţit-o de-atunci. Eram săraci, ştiam asta – jerpeliţi, ca vai de noi, dar frumoşi îmbrăţişându-ne. Mi-a zis, spre începutul verii: „Vrei să mergem la Tulcea?”. Am stat câteva luni acolo.

Părinţii ei au fost, iniţial, circumspecţi. Nu m-au lăsat să dorm cu ea – că nu eram căsătoriţi, chestii. După câteva seri de băute, cu vin de Niculiţel, au renunţat. Era clar că, dacă mai stăteam acolo, trebuia să fim împreună. Alina era foarte versatilă – una le spunea părinţilor, alta mie. Şoaptele ei mi-au rămas şi acum în minte. Făceam dragoste din cele mai diferite poziţii – nici nu era nevoie să ne ridicăm din pat. Ne întâlneam, la jumătatea jumătăţii, în somn, şi intram unul în celălalt. Nu eu în ea, ci amândoi. Ne pătrundeam. Adormiţi, anesteziaţi, dar cu o uşurinţă neîntâlnită. Totul mergea ca uns. Era ca uns – atât sexul meu, cât şi cel al ei, care se umezea instantaneu. Era suficient să-mi destind muşchii picioarelor, în semitrezie, ca s-o găsesc deja umedă. Şi ţipa. Nici nu vreau să mă-ntreb prin ce-au trecut părinţii ei, în acele câteva săptămâni – după care am plecat la Ceatalchioi. 

Alina (1)

Am cunoscut-o în primăvara aceea, la un miting electoral, undeva prin Piaţa Farului, pentru primul-ministru (ăla cu gâtul scurt, dacă mai ţineţi minte). Purtam, amândoi – şi probabil că de asta ne-am apropiat, nişte sacoşe galbene pe care scria „Eu votez Ion Raţiu Preşedinte!”. Eram chiar în primul rând, şi, în timp ce ăştia-şi ţineau discursurile lor, plicticoase, noi le-arătam, ostentativ, sacoşele. Se înroşeau de furie, arătau ca şi cum ar fi fost băuţi sau bătuţi, dar nu puteau să ne facă nimic – chiar acolo, în faţa tribunei oficiale, ar fi fost ca un linşaj public. Ar fi dat rău, ar fi scris presa – dar, în acelaşi timp, asta nu o vedeau decât ei, cei cocoţaţi la tribună – restul de oameni, care erau în spatele nostru, n-aveau cum şi ce să vadă. După ce mitingul s-a terminat, am plecat împreună, călăuziţi de sacoşele galbene, ca să ne recunoaştem prin mulţime, dar şi ca ţinte ale unei grămezi de oameni. Ţinându-ne de mână, pe strada Traian, aveam senzaţia că rezistăm, că nu este nimic pierdut. A ieşit Ion Raţiu în alegeri, la mustaţă, Preşedinte. Dar am senzaţia că, fără acel gest disperat al nostru, n-ar fi ieşit.

Am condus-o, ameţiţi de rumoare, în parfumul de tei, până la cămin. Era, atunci, studentă în primul an la Litere, iar eu în ultimul an. A doua zi n-am mai rezistat, şi-am sunat-o. Mi-a răspuns caldă, de parcă mă aştepta. În jumătate de oră am ajuns la ea, în vechiul cămin studenţesc din Constanţa (cel nou încă nu se construise). Ne-am văzut în parcul din faţă, pe o bancă. Ne uitam unul la celălalt şi zâmbeam. I-am spus: „N-ar fi mai bine să urcăm?”. „Ba da”, mi-a răspuns, brusc-obosită, „Să mergem”.

Am stat câteva zile în camera ei, abia întrerupte de câte-o plimbare pe faleză. Paznicii deja mă recunoşteau, m-au ţinut minte şi mai târziu. Ceea ce vedeam eu, însă, în ea, era diferit: o fată mignonă, brunetă, ce-şi ascundea privirea, pe care o cântăreai din ochi, împreună cu care nici n-am aflat că Ion Raţiu ajunsese Preşedinte, în timp ce-o iubeam.