Alina (13)

Lucrurile frumoase, de obicei, se fac fără bani. Ce senzaţie să leneveşti ore-n şir, cu picioarele-n mare, pe plaja din Sulina, ştiind că n-ai bani nici să te-ntorci. Ce senzaţie-n sine, să leneveşti. Leneveala l-a făcut pe om. Sunt convins că diferenţa dintre omul de Neanderthal şi cel de-acum, homo sapiens sapiens sapiens, şi tot aşa, a fost făcută de unul care-şi clătea picioarele-n mare, în briza dulce a înserării. Pe care l-a pocnit o idee, de pildă: de ce să vânez animale când pot pune capcane? De ce să prind peşti cu mâna, când pot folosi o undiţă? Următoarea fază a fost dezvoltarea conceptului de „capcană”, de „undiţă” – de fapt, construirea lor. Adică, cum se pot face? A doua zi, a pus o capcană improvizată în pădurea malului muntos, lângă nişte mici cascade, unde veneau animalele să se-adape. A găsit, după aceea, o căprioară care se mai zbătea încă în ea. I s-a făcut milă şi-a eliberat-o, deşi o putea ucide. Era, totuşi, ceva cu capcana, nu cu căprioara, care coborâse atâta vreme din vârf de munte până aproape de mare, să bea apă. În următoarea zi, a făcut o capcană mai mare, care s-o lase să cadă pe căprioară în groapă, fără să mai poată ieşi. Şi, peste încă vreo câteva zile, a găsit una rumenă, dolofană, aproape moartă. A omorât-o rapid, tăindu-i gâtul fraged – şi şi-a spus: „am inventat capcana!”. Stând aici în mare, aproape golit de puteri, ca o baterie Duracell descărcată, simţeam că-mi inventam, mie însumi, capcana.

Alina (10)

Când ne-am întors în Tulcea, am aflat că banii noştri – ăia puţini pe care-i aveam – nu mai erau valabili. Guvernul făcuse-o reformă monetară, sau cam aşa ceva, tăind patru zerouri şi emiţând alte bancnote, din plastic. Cele vechi nu mai puteau fi schimbate decât la Banca Centrală, sau, mă rog, Judeţeană. Am fost chiar comici când am intrat, cu hainele lăbărțate (după atâta nudism), în bancă – eu cu niște zdrențe de pantaloni scurți, în sandale prăfuite și-un tricou unsuros, care se lipea de corp ca uleiul, Alina și mai mini, într-un fel de șort din blugi, ciufulită, bronzată, fără sutien, cu sfârcurile ivindu-se provocator prin bluză. Funcționarul din bancă s-a uitat mofturos la noi înainte să ne schimbe banii. Rămăsesem cu 30 de lei, în banii cei noi. Traversând Dunărea, înspre Ceatalchioi, ne simțeam ca în luntrea lui Caron. Nimic bun nu ne aștepta.

Gabi era vesel, al naibii, cu Piticu’ zburătăcind împrejurul grătarului, pe care se coceau nu unul, ca de obicei, ci trei crapi grăsuți. Aparent, cumpărase dimineața, ca să sărbătorească, pe lângă cel pe care i-l aruncau pescarii, alți doi crăpceni. Avea și ceva vin de Niculițel. Nu înțelegeam ce se întâmplase, și de unde motivul de bucurie bruscă. Ne-a poftit la o cană de vin și, cu privirea lui bonomă, ne-a spus: tocmai publicase o carte la o editură din Anglia, plătită cu câteva mii de lire sterline. Părea astronomic. Îl invidiam. N-am publicat nicio carte, nu știu cum e (poate că asta de-acum?) – dar atunci mi-am dorit să dispar, undeva în apele Dunării. Cu cei 30 de lei ai noștri, ce puteam face, decât să ne înecăm?

Întotdeauna m-au salvat femeile – chiar și când, furioase, mă zgâriau pe brațe ca mâțele. Aerul lor, parfumul unic – până și astăzi recunosc o femeie, pe care cândva am avut-o, după miros. Sunt ca un orb ce înaintez – după ele. Simțuri nevăzute, sclipiri în văzduh, străluciri. Continui să merg numai datorită faptului că, uneori, pe stradă, întâlnesc o femeie frumoasă. Că o văd, și știu că și ea mă vede. Trecem așa, unul pe lângă celălalt, dar zâmbind mulțumiți că ne-am văzut. Ne-am înțeles: știm că există atracție, fără reacție. Le simt – și ele mă simt – instantaneu. Cumva extrasenzorial. Pe Alina am cucerit-o (oare?) în urma unei simple discuții la barul de lângă campusul studențesc. Vorbeam, mult, la o cafea. Eu vorbeam cel mai mult, vă dați seama. Dar m-am oprit deodată, văzându-i privirea. Părea să spună:  „De ce te deschizi, atât?”. Ne-am uitat în ochi (contactul vizual este absolut necesar) – și am înțeles că ea însăși începuse să se deschidă, ca un nufăr.

Nu era frumoasă, în sensul de-a fi exagerată, aşa cum toate sunt – cel puţin, fâțele astea machiate. Avea ceva clasic: micuţă, dar impunătoare, c-o claritate a formelor de nedescris. Când o vedeai goală – sau aproape (şi am văzut-o mult timp, la Sulina şi mai apoi), îţi dădea senzaţia că este sculptată în basorelief: cu carnea tare, ţâţele ferme, ieşindu-i de sub cămaşă ca nişte săgeţi, cu părul pubian mătăsos – parcă profilat. Dacă o luai în braţe, basorelieful se topea: se înmuia şi scădea. Atunci, abia, devenea atentă. Ieşea, de parcă ar fi fost Ana lui Manole, coborând din zid. Se deschidea. Era floare.

Cum să descrii frumuseţea unui corp pe care l-ai pipăit, cândva – fără să ştii ce-i înăuntru? Căci atingerea este, propriu-zis, doar o pipăire, o palpare, aproape un masaj, al învelişului nostru de carne şi oase. Când ne atingem pe bune, nu ne atingem obrajii, degetele, frunţile: ne atingem mintea, una cu cealaltă, într-o coliziune care devine, încetul cu-ncetul, comuniune. Foarte rar am trăit clipele astea, dar acolo, în acea căbănuţă din Ceatalchioi, cu Piticu’ lătrând când şi când, am simţit-o. Încolăciţi, goi, în pat, ne apropiam tâmplele – şi parcă ne străbătea un curent, un scurtcircuit. Scurt-circuit, ce expresie. Ar trebui să fie lung-circuit. Această scurtcircuitare a noastră nu este decât o pauză în lunga, prea lunga noastră circuitare.

Gabi ne-a împrumutat cu nişte bănuţi, suficienţi ca să ajungem în Tulcea, şi apoi, la Constanţa. Am plecat a doua zi, pe la prânz. O noapte am stat la părinţii Alinei. Apoi am luat trenul: ne uitam unul la celălalt, în reflexia din geam, ştiind că lucrurile astea nu se vor mai întâmpla. Şi ne-am unit, fără să vrem, trişti, tâmplele în fereastra trenului.

Alina (2)

Era lipoveancă, de undeva de pe lângă Slava Rusă, în Tulcea. Acolo se născuse, acolo este şi acum. Venise să facă facultatea, dar nu prea se descurca – la un examen de literatură a ieşit din sala de examen plângând şi mi-a sărit în braţe, mulţumindu-mi c-am ajutat-o. Ştiam că nu citise mare lucru – nimeni nu prea mai citea – dar era vie. Dacă încercam să-i explic, de exemplu, un Leonid Dimov, înţelegea imediat. Avea o flacără în priviri, a ei doar, prin care intra, practic, în personaj: numai crezând că este Jeny, din Jeny şi cei patru sergenţi, a lui Dimov, vedea înţelesul. Trebuia să se identifice, să preia rolul – iar eu să-l joc pe cel al dezertorilor patru sergenţi. Am jucat pe Camil Petrescu, cu Un luminiș pentru Kicsikem, i-am interpretat, pe rând, pe Algazy şi Grummer. A trecut examenele-aşa, cuibărită-n braţele mele. Însă situaţia se-nrăutăţea. Nou-instalatul guvern liberalizase complet preţurile, şi cursul de schimb valutar, după modelul reformei din Polonia – de „terapie prin şoc”. Explodase inflaţia. Eu, în anul în care am început să predau, apoi, la liceu, imediat după ce terminasem facultatea, aveam un salariu care nu-mi ajungea nici pentru vreo zece pachete de ţigări. Ce să mai vorbim despre bursa ei. Imposibil să-ţi iei o casă, măcar în chirie. Să ai un loc al tău. Deşi, în acea perioadă, am ieşit mult în oraş, fără bani – ne socoteam la sânge înainte. Mergeam pe jos – exclus taxiul sau chiar autobuzul. Rămâneam, peste noapte, fie la unul, fie la celălalt, din motive, în primul rând, financiare. Dar astea stârneau în noi o patimă pe care n-am mai simţit-o de-atunci. Eram săraci, ştiam asta – jerpeliţi, ca vai de noi, dar frumoşi îmbrăţişându-ne. Mi-a zis, spre începutul verii: „Vrei să mergem la Tulcea?”. Am stat câteva luni acolo.

Părinţii ei au fost, iniţial, circumspecţi. Nu m-au lăsat să dorm cu ea – că nu eram căsătoriţi, chestii. După câteva seri de băute, cu vin de Niculiţel, au renunţat. Era clar că, dacă mai stăteam acolo, trebuia să fim împreună. Alina era foarte versatilă – una le spunea părinţilor, alta mie. Şoaptele ei mi-au rămas şi acum în minte. Făceam dragoste din cele mai diferite poziţii – nici nu era nevoie să ne ridicăm din pat. Ne întâlneam, la jumătatea jumătăţii, în somn, şi intram unul în celălalt. Nu eu în ea, ci amândoi. Ne pătrundeam. Adormiţi, anesteziaţi, dar cu o uşurinţă neîntâlnită. Totul mergea ca uns. Era ca uns – atât sexul meu, cât şi cel al ei, care se umezea instantaneu. Era suficient să-mi destind muşchii picioarelor, în semitrezie, ca s-o găsesc deja umedă. Şi ţipa. Nici nu vreau să mă-ntreb prin ce-au trecut părinţii ei, în acele câteva săptămâni – după care am plecat la Ceatalchioi. 

Alina (1)

Am cunoscut-o în primăvara aceea, la un miting electoral, undeva prin Piaţa Farului, pentru primul-ministru (ăla cu gâtul scurt, dacă mai ţineţi minte). Purtam, amândoi – şi probabil că de asta ne-am apropiat, nişte sacoşe galbene pe care scria „Eu votez Ion Raţiu Preşedinte!”. Eram chiar în primul rând, şi, în timp ce ăştia-şi ţineau discursurile lor, plicticoase, noi le-arătam, ostentativ, sacoşele. Se înroşeau de furie, arătau ca şi cum ar fi fost băuţi sau bătuţi, dar nu puteau să ne facă nimic – chiar acolo, în faţa tribunei oficiale, ar fi fost ca un linşaj public. Ar fi dat rău, ar fi scris presa – dar, în acelaşi timp, asta nu o vedeau decât ei, cei cocoţaţi la tribună – restul de oameni, care erau în spatele nostru, n-aveau cum şi ce să vadă. După ce mitingul s-a terminat, am plecat împreună, călăuziţi de sacoşele galbene, ca să ne recunoaştem prin mulţime, dar şi ca ţinte ale unei grămezi de oameni. Ţinându-ne de mână, pe strada Traian, aveam senzaţia că rezistăm, că nu este nimic pierdut. A ieşit Ion Raţiu în alegeri, la mustaţă, Preşedinte. Dar am senzaţia că, fără acel gest disperat al nostru, n-ar fi ieşit.

Am condus-o, ameţiţi de rumoare, în parfumul de tei, până la cămin. Era, atunci, studentă în primul an la Litere, iar eu în ultimul an. A doua zi n-am mai rezistat, şi-am sunat-o. Mi-a răspuns caldă, de parcă mă aştepta. În jumătate de oră am ajuns la ea, în vechiul cămin studenţesc din Constanţa (cel nou încă nu se construise). Ne-am văzut în parcul din faţă, pe o bancă. Ne uitam unul la celălalt şi zâmbeam. I-am spus: „N-ar fi mai bine să urcăm?”. „Ba da”, mi-a răspuns, brusc-obosită, „Să mergem”.

Am stat câteva zile în camera ei, abia întrerupte de câte-o plimbare pe faleză. Paznicii deja mă recunoşteau, m-au ţinut minte şi mai târziu. Ceea ce vedeam eu, însă, în ea, era diferit: o fată mignonă, brunetă, ce-şi ascundea privirea, pe care o cântăreai din ochi, împreună cu care nici n-am aflat că Ion Raţiu ajunsese Preşedinte, în timp ce-o iubeam.