Rosa (10)

A doua zi ne-am ridicat lent privirile, din pat, în întunericul camerei. Nici nu văzusem bine apartamentul, n-aveam habar cum arată. Trei camere, plus un mic foişor, cu verandă şi copertină verzuie, unde se putea sta pe terasă – şi care dădea spre un restaurant. Se putea întrezări, de-acolo, toată Florenţa. Cu perdele groase, întunecate, care obturau lumina. Am inspectat, precauţi, tresărind bucuroşi, somnoroşi, şi apoi am verificat ceasul. Surpriză: trecuse de 12, iar noi trebuia să fim la 2 în Gherardesca. Ne-am înghesuit febrili în baie, amândoi în acelaşi timp, cu periuţele de dinţi, şi-apoi am făcut un duş împreună – în cabina a cărei fereastră dădea spre alte apartamente, din curtea interioară a Piazzei dei Pazzi, şi de unde puteam fi văzuţi. Rosana manevra duşul – de fapt, mă spăla şi pe mine. Mă săpunea, mă clătea. N-am mai rezistat şi-am cuprins-o, îndreptând-o către fereastră. Ea şi-a aşezat coatele în pervaz, zâmbindu-i unei vecine care, la rândul ei, o privea curioasă. Aşa ne-am început prima dimineaţă în Piaţa Nebunilor.

Era şi nu era Piaţa Nebunilor. Numele ei, deşi venea literalmente de la „nebun” (pazzo) – era cel al unei vechi familii de bancheri florentini, care deţinea aproape toate palatele de quattrocento, pe o rază de câteva străzi. Ăsta în care stăteam acum era abia cel al servitorilor Pazzilor. Între ei şi Medicii, era, cică, o ceartă mare pentru dominaţia asupra Florenţei. Până când au încercat să-l asasineze, chiar în Dom (şi au reuşit) pe Giuliano de Medici şi l-au rănit pe Lorenzo – ăla căruia i se mai spune şi Magnificul. Congiura dei Pazzi. S-a enervat şi le-a confiscat tot, i-a urmărit şi-n gaură de şarpe, i-a exilat – aşa cum va fi fost şi Dante. Rămăsese numai, din averea lor fabuloasă, această mică piaţetă – dei Pazzi, a nebunilor.

Şi, fusese într-adevăr o vreme-a nebunilor. Când bancherii puteau cumpăra oraşe întregi. Când breslele de meşteşugari, cum era această Arte della Lana, unde se afla acum societatea dantescă, trimiteau neguţători până-n Asia, să cumpere mătase. Când florinul – de la Florenţa, era monedă forte în Europa. Când regii Franţei erau datori vânduţi florentinilor. Pe asta călcam noi, acum. Pe-o istorie intricată, pe-atâtea straturi, ca pe nişte frunze putrezite, în timp ce mergeam spre Gherardesca. Când am ajuns, cu întârziere, ne-am trezit într-un peisaj fabulos.

Era, în plin centru, o imensă grădină botanică – cu sute, poate mii, de specii diferite. De-o verdeaţă îngrozitoare, care parcă-ţi zgâria ochiul. Alde Gherardesca, fiica unui conte obscur, cumpărase parcul şi-l rugase pe Dante să răspundă unei scrisori de la Margareta, soţia împăratului Henric al nu ştiu câtâlea. Ea nu prea le-avea cu scrisorile, abia dacă citea. Ceea ce Dante a şi făcut. În schimb, Gherardesca l-a lăsat să se plimbe prin parcul ei, să mai stea câte-o noapte. Nu ştiu dac-au fost şi amanţi, dar se bănuieşte. În definitiv, el a fost însurat c-o Gemma, a trăit o vreme c-o Violetta, şi s-a gândit la o Beatrice. Ei bine, acolo ne duceam, în grădinile unde se născuse Commedia.

Parcul era închis, acum, în proprietatea unui hotel de-o grămadă de stele (ne-am şi gândit, amuzaţi, ce coincidenţă – toate cele trei cânturi se termină-n „stele”) – se deschidea doar la anumite sărbători, cum ar fi ziua Italiei. În rest, numai pentru clienţii hotelului, care probabil că plăteau sume astronomice să îl vadă. Totuşi, la recomandarea celor care ne dăduseră bursa, am putut rămâne acolo câteva ore. Am colindat aleile umbroase, am dat târcoale şi, într-un târziu, ne-am aşezat pe o bancă, sub nişte rodii. Am deschis – ea, ediţia italiană, eu – traducerile româneşti. Surâdea încântată. Se făcea că nu înţelege – deşi ştiu prea bine că da, ce înseamnă la rosa candida. Piţigăia, surescitată, încât glasul ei se împletea cu cel al păsărilor. Ne-am oprit la ultimul vers al Commediei – şi ne-am transformat, ca de obicei. De-acum, o făceam cu uşurinţă. Am intrat în mintea ei şi-am văzut ce gândea. Ea a intrat în mintea mea şi şi-a băgat nasul pe-acolo. Am văzut imediat gafa: ultimul vers era tradus greşit: „L'amor che move il sole e l'altre stelle”, unde „il sole” era la singular, devenea „sori”, la plural. Dar, poate, că nu era o gafă: pentru ăsta, care se fâţâise pe-aici, Dante – soarele era o stea, iar stelele erau sori.

Rosa (3)

M-au înfricoșat, întotdeauna, femeile așa-zis „deștepte”. Sunt dezghețate, adevărat, dar parcă și prea ironice și atotcunoscătoare. Când le iei în brațe, în pat, se topesc toate miorlăielile lor – aș prefera să miorlăie chiar atunci. M-au înfricoșat jocurile erotice, ca alea de pe mobil la care nu știi exact ce să faci. De ce eram zgâriat pe spate, de fiecare dată? De ce nu ripostam ca o pasăre furioasă? De ce, întotdeauna, eram dus, prin gesturi, către triunghi? Magic sau nu, ăla rămânea – cel al Bermudelor. M-am gândit cum mă lipesc, fără să clipesc, de femeile astea. Ce-am eu de-a face cu ele? De ce mă trag, nu în pat, ci in viață? Cred că am găsit un răspuns – l-au găsit și savanții britanici: acela că nu se știe, 99 la sută. Nu-mi rămâne decât să presupun că acel 1 la sută este esența. Chintesența, de fapt. Ce vorbesc: mie-esența. Ei bine, toate femeile din viața mea aveau acel 1 la sută. Cu cât aveau mai mult, 2 sau 3 la sută, ba chiar se apropiau de 5 la sută, cu atât șansele creșteau. Ce vedeam la ele? În ele? Era senzația că mă văd, la rândul lor. Nu pot vorbi cu cineva, oricine ar fi – și cu atât mai puțin cu o femeie – dacă nu mă vede (sau, crede). Nu suntem numai existența noastră, minusculă, de carne, în corpul infim și infirm care ne-a fost dat – suntem ceea ce vedem. Și, din asta, ceea ce înțelegem. Simțeam, ca în autobuz sau metrou, atunci când toți sunt răciți, tușesc, scuipă – simțeam că femeile astea mă cheamă. Nu fiindcă erau bolnave – toți ceilalți erau bolnavi, ci fiindcă erau sănătoase la minte, erau vii. Bolnave – de acea boală nespusă care se numește normalitatea. Da, erau a-normale, ieșeau din normă. Și, cel mai important, mă vedeau – pe mine care le vedeam pe ele. Greu să descrii ceea ce simți când celălalt te simte pe tine. Cum răspunzi la violență – dacă-i un bărbat, te bați cu el, dacă-i o femeie, bagi scheme de apărare, dacă-i un copil, te faci că-i dai o pălmuță. Dar, cum răspunzi la iubire? În după-amiaza aceea, când ne-am trezit unul în brațele celuilalt, în camera de hotel din Montecatini, după ce ne-am zâmbit, eu și Rosana am înțeles că vom fi împreună până la capăt, și mai departe.

Rosa (5)

Rosana venise, la acel colocviu de italienistică din Iaşi, de la începutul primăverii, doar cu un rucsac şi-o trusă de machiaj. Ne-am întâlnit la gară, şi-am înaintat către Casa Pogor. Părea, cumva, că atmosfera se rarefiase, că oamenii, animalele, se mişcau cu încetineală. Câinii treceau derulând nesfârşite cozi. Ploaia măruntă cădea leneșă, abia atingându-ne părul. Tramvaiele se scurgeau cam în silă pe Copou, opreau în faţa Universităţii şi demarau alene. Se mai auzea, în urma lor, doar un zumzet metalic. Studenţii, ieşiţi la ţigară, aveau ceva déjà-vu – umbre ale altor studenţi care, şi ei, fumaseră-n faţa Universităţii, cândva. Era de-a dreptul imposibil să intri: într-o lume fără echilibru între trecut și prezent. Am preferat să luăm o pauză, de cafea sau de bere brună, la terasa alăturată. Şi-acolo am văzut pisica neagră – motanul, mai precis, care se uita la noi cu nişte ochi incredibil de verzi. N-am întâlnit niciodată feline c-ochi verzi – dar asta, sau ăsta, ce o fi fost, mâţă sau motan, se uita la noi, frecându-ni-se de picioare cu blăniţa-i întunecată, c-o aură disperată. Voia să-l simţim. L-am alungat cu piciorul, dar, în acel moment, ne-a fixat ultima dată cu ochii lui verzi, sclipitori. L-am privit, intens, şi s-a petrecut, deodată, ceva inexplicabil. M-am trezit sub masă, uitându-mă, cu ochii mei verzi, către-un picior care mă dădea la o parte. Am plecat, tolănindu-mă tristă pe scările terasei. O biată pisică, în faţa Universităţii, cu ochii la valurile de studenţi. L-am mirosit, imediat, pe cel care înainte fusesem eu, cum vine să mă mângâie. Am început să torc. Eram amândoi miraţi. Mi-a dat nişte biscuiţei. I-am refuzat. Îmi luasem în serios rolul de pisică. Era mai bine-aşa. Am rămas vreun sfert de oră pe treptele terasei, el mângâindu-mă, eu torcând. Rosana torcea şi ea la soare, în dimineaţa aia de primăvară, nici n-a observat. Într-un târziu, ne-am întors privirile unul către celălalt, în luminile translucide de după ploaie, amândoi cu ochii de-un verde strălucitor, şi ne-am schimbat. Am văzut doar cum am achitat nota de plată şi-apoi, încet-încet, am luat-o către Casa Pogor.

Ne-am întors, la conferinţa Rosei, în câteva ore. Eu am stat ceva vreme, dar după aceea n-am mai suportat. Se vorbea numai în italiană, înţelegeam vag – şi oricum subiectele erau plictisitoare, despre studiile italienistice-n era digitală, despre metodele de predare, despre impactul la public şi sociologia lecturii. Sincer, toate astea mă enervau – numai când mă gândeam că ţinusem în mâini, cu lăbuţele mele, prima ediţie comentată a Comediei lui Dante, în turnul societăţii danteşti din centrul Florenţei. Am ieşit, şi iarăşi m-am ascuns la terasă. Încă o bere neagră, apoi zăcut în hamacul din spate. Somn profund, în soarele de martie. Mi se vedeau, din hamac, doar picioarele – fără ele, n-ar fi crezut nimeni că sunt acolo. Nu ştiu cât să fi trecut – ore? M-am trezit c-o limbuţă care-mi lingea obrajii. Pisica brună (aflasem într timp c-o cheamă Whisky) se dădea iar la mine. Somnoros, am luat-o în braţe ca pe-o femeie. Şi, s-a întâmplat din nou. Eram ţinută de-un bărbat care dormita, şi care părea să fiu eu. M-am zmucit, i-am tras nişte gheruţe să-mi dea drumul, am sărit din hamac şi-am luat-o prin crăpăturile zidului care împrejmuia terasa. Pe-acolo, în verdeaţă, erau găuri, deschideri în care oamenii nu puteau pătrunde. Mici, ca de şobolan. Dar eu sunt obişnuită – chiar asta fac: îi urmăresc. Am intrat într-un tunel, amuşinând după ei. Mai fusesem aici – încă mirosea bine, de când îi halisem pe toţi. Mă bătusem cu fiecare în parte, ca de la motan la şobolan. Era un tunel lung, mi-a luat săptămâni să-l curăţ. Îi halisem – nu-i mâncasem. Atât:  îi omoram. Nu-mi place carnea de şobolan. Auzisem că-ntr-un film, pe Marte, oamenii mâncau hamburgeri de şobolan. Greţos! Eu veneam doar, dimineaţa, cu câte vreunul în dinţi, la terasă sau la Casa Pogor – şi-l arătam mândră. Oamenii spuneau: „Bravo! Încă unul!” – şi-mi dădeau pastiluţe din alea, cu chimicale, dar parcă mai bune decât carnea de şoarece.

Nu ştiu cât am mers prin tunel, fiindcă mă opream la fiecare cotitură să verific duhoarea de şobolani – şi, dacă era, să-i înhaţ. Am luat vreo doi, rătăciţi în tunelul meu. I-am păstrat acolo, ca la frigider, să-i arăt mâine celor de la terasă sau de la Casa Pogor. Am ieşit cu greu la lumină, tunelul se înfunda – abia era loc să-ţi strecori laba. De după un zid, am scos capul precaută – şi-atunci am văzut o uşă deschizându-se, şi pe Rosana în pragul ei. S-a uitat la mine cu frică. De obicei, o pisică se sperie faţă de-un om. Dar eu nu eram chiar pisică, aşa c-am privit-o fix, fără să mă mişc. Se întorsese de la conferinţă şi verifica uşile – una dintre ele dădea chiar în zid. Altele se deschideau singure. Tremurau. De parcă se zbăteau. Rosa a închis repede – dar uşa, surprinzător, s-a deschis iarăşi. Am urmat-o, pâş-pâş. Se ducea spre toaletă. Când a intrat, a strigat. În faţa oglinzii era o femeie, ceva ectoplasmic, care părea că-şi probează bijuteriile. Aur, diamante. Îi folosea trusa de machiaj. S-a întors către noi (mai mult către Rosana, căci, ţineţi minte, eu eram pisică), a privit-o – şi s-a scurs deodată în ea.

A venit și el, obosit, ușor clătinându-se. Nu știu dacă de la atâtea beri sau pur și simplu fiindcă-avea în cap o minte de pisică, într-un corp de bărbat. Ne-am întâlnit în fața căsuței, unde se-oprise la o țigară, ca studenții de la Universitate. Am zâmbit. Fiecare eram în corpurile celorlalţi: eu eram el într-un costum de motan negru, el era eu îmbrăcat la patru ace, „după moda lui Versace”, dar amețit, iar Rosana era pe jumătate Adela, fosta stăpână a casei, ce fusese omorâtă de-un servitor, în anexele vilei unde stăteam, cu bijuteriile pe ea. Care-au dispărut pentru totdeauna: numai ele au fost furate. Ca-n Cei trei mușchetari, care de fapt erau patru, plus Milady. Nu reușeam să ne uităm unul la celălalt fără să râdem – în fine, eu mai mult mieunam. Pe-o băncuță din parc, unde ne-am așezat în fața busturilor scriitorilor din Iași, semănând cu statuile din Insula Paștelui, s-a terminat: eu m-am nimerit din nou în corpul meu de pisică, el om c-o minte de om, iar Adela (Adèle, cum o numeau ziarele, de la au-delà)  și-a luat zborul printr-un porumbel ce flutura peste umerii Rosei. Am rămas așa, întinși la soare, până când a-nceput să plouă din nou. 

Rosa (2)

Într-una dintre ultimele nopţi, am ieşit împreună pe dig, înconjurând căminele recent construite, în care studenţii leneveau, picotind. Rămâneam, câteodată, pe-acolo, la colegele ei – deşi avea închiriat duplexul din Faleză Nord, până la care nu mai erau decât câteva sute de metri. Era trecut de miezul nopţii – atunci când ştii că n-o să te mai întorci. Întâi, suprapunerile astea le-am trăit dimineaţa – în momentele-n care, năuc, mă uitam pe fereastră şi parcă voiam, sau nu – să mă trezesc. Se întrepătrundeau atunci flash-uri, variante-ale realităţii – până şi realitatea devenea un concept vag. Ca atunci când intri în baie şi neonul pâlpâie. Îmi bâzâia, în mintea-mi redusă brusc la un bec, o muscă înnebunită de jocul luminii. Am înaintat pe dig şi ne-am oprit la capătul lui, pe nişte stabilopozi. Mi-am strecurat mâna în blugii Rosanei şi i-am mângâiat clitorisul. S-a înfoiat pe loc, şi pe măsură ce-o mângâiam, stabilopozii au început, parcă, să se ridice, să se învârte, ca într-un vârtej, să crească şi să urce. Eram deja deasupra oraşului, şi ne înălţam. În ritmul ăsta, am fi depăşit atmosfera. Cât timp zburam noi pe stabilopod, încleştaţi, mi se derulau prin cap tot felul de imagini, trecute sau viitoare: Rosana era când Paola, italianca grăsuţă din Viena, cea de dinainte de Iulia, când Monica, ale cărei plete la mângâiam în şcoală, aşa cum mângâiam şi părul Irrayhelei, ore întregi, în liceu. Era Tina, cea pe care-am sărutat-o prima dată, sub liliac, Marieta de pe insula din spatele Liceului Agricol, Manuela şi zgârieturile de pe spatele meu, în timp ce dansam, Alina pe plaja din Sulina, Raluca cu sânii din scara blocului, Cezara în Bucureşti, întrebându-mă „pe ce mă bazez?”, Iulia în Meidling, în cabinetul ginecologic. Salturi inexplicabile. Când stabilopodul a coborât, clipocind în apă, ne-am trezit din nou pe dig – dar fără blugii Rosei. Părea că alunecaseră – m-am dezbrăcat rapid şi-am plonjat. Apa era rece, la sfârşitul lui iunie. Am dat târcoale stâncilor, fără nicio lumină, în afară de aceea a lunii, dar nu i-am mai găsit. Rosana stătea, aproape goală, pe stabilopod, aşteptând să ies. Într-un sfărşit, a zis: „Gata, i-a luat apa!”. „Să mergem!”. Nu ştiam exact cum să facem asta, cu ea fără pantaloni, fustă sau chiloţi, până la cel mai apropiată locaţie – care era căminul studenţesc de pe Faleză. Am luat-o cu-ncetul, eu încercând s-o maschez, ea strecurându-se după mine. Nici măcar câinii nu ne-au lătrat. Păreau şi ei miraţi. Am ajuns, fără să ne vadă cineva, în faţa ferestrei colegelor de la franceză. Noroc că era la parter. Am strigat, ele au deschis, iar eu am împins-o pe Rosa, cu mâinile pe pielea-i udă, suficient cât să se caţere. După aceea, am intrat pe uşă – m-am legitimat, mi s-a spus să nu stau mai mult de jumătate de oră. Fetele îi dăduseră rapid ceva schimburi. Când am apărut, mi-a spus – zâmbind – doar  „Grazie!”, după care a închis uşa.

Greu de spus de ce-a făcut asta – nu prea-nţeleg femeile. Nu mi-a mai răspuns la telefon, şi, vreo câteva săptămâni, n-am mai vorbit deloc. După cozi umilitoare, în faţa ambasadei Italiei, am aterizat în sfârşit la Roma. De-acolo, zborul către Florenţa, c-un avion cu elice care mai mult se clătina, apoi trenul către Montecatini, la Grand Hotel Santa Croce. Când am ajuns, pe la amiază, eram distrus. Abia am apucat să deschid uşa camerei şi-am căzut lat în pat. Într-un somn greu – din care m-am trezit cu Rosa alături. Dormea şi ea, însă, cum ajunsese aici? M-am dus în baie, mi-am spălat faţa, şi m-am întors. Rosana era tot acolo. Mi-am adus aminte că şi ea câştigase aceeaşi bursă – deci era normal s-o întâlnesc. Poate că nu în acelaşi pat. Sau în aceeaşi cameră – şi, de fapt, în camera mea sau a ei? Eram atât de obosit, încât am zis că n-are rost să-mi bat capul, şi m-am întors în aşternut, luând-o în braţe. Mi-a răspuns cu miorlăitul acela, „mdaaaaa”, după care-am alunecat amândoi în visul adânc.