Am cunoscut-o în primăvara aceea, la un miting
electoral, undeva prin Piaţa Farului, pentru primul-ministru (ăla cu gâtul
scurt, dacă mai ţineţi minte). Purtam, amândoi – şi probabil că de asta ne-am
apropiat, nişte sacoşe galbene pe care scria „Eu votez Ion Raţiu Preşedinte!”.
Eram chiar în primul rând, şi, în timp ce ăştia-şi ţineau discursurile lor,
plicticoase, noi le-arătam, ostentativ, sacoşele. Se înroşeau de furie, arătau
ca şi cum ar fi fost băuţi sau bătuţi, dar nu puteau să ne facă nimic – chiar acolo,
în faţa tribunei oficiale, ar fi fost ca un linşaj public. Ar fi dat rău, ar fi
scris presa – dar, în acelaşi timp, asta nu o vedeau decât ei, cei cocoţaţi la
tribună – restul de oameni, care erau în spatele nostru, n-aveau cum şi ce să
vadă. După ce mitingul s-a terminat, am plecat împreună, călăuziţi de sacoşele
galbene, ca să ne recunoaştem prin mulţime, dar şi ca ţinte ale unei grămezi de
oameni. Ţinându-ne de mână, pe strada Traian, aveam senzaţia că rezistăm, că nu
este nimic pierdut. A ieşit Ion Raţiu în alegeri, la mustaţă, Preşedinte. Dar
am senzaţia că, fără acel gest disperat al nostru, n-ar fi ieşit.
Am condus-o, ameţiţi de rumoare, în parfumul
de tei, până la cămin. Era, atunci, studentă în primul an la Litere, iar eu în
ultimul an. A doua zi n-am mai rezistat, şi-am sunat-o. Mi-a răspuns caldă, de
parcă mă aştepta. În jumătate de oră am ajuns la ea, în vechiul cămin
studenţesc din Constanţa (cel nou încă nu se construise). Ne-am văzut în parcul
din faţă, pe o bancă. Ne uitam unul la celălalt şi zâmbeam. I-am spus: „N-ar fi
mai bine să urcăm?”. „Ba da”, mi-a răspuns, brusc-obosită,
„Să mergem”.
Am stat câteva zile în camera ei, abia
întrerupte de câte-o plimbare pe faleză. Paznicii deja mă recunoşteau, m-au
ţinut minte şi mai târziu. Ceea ce vedeam eu, însă, în ea, era diferit: o fată
mignonă, brunetă, ce-şi ascundea privirea, pe care o cântăreai din ochi,
împreună cu care nici n-am aflat că Ion Raţiu ajunsese Preşedinte, în timp ce-o iubeam.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu