Rosa (2)

Într-una dintre ultimele nopţi, am ieşit împreună pe dig, înconjurând căminele recent construite, în care studenţii leneveau, picotind. Rămâneam, câteodată, pe-acolo, la colegele ei – deşi avea închiriat duplexul din Faleză Nord, până la care nu mai erau decât câteva sute de metri. Era trecut de miezul nopţii – atunci când ştii că n-o să te mai întorci. Întâi, suprapunerile astea le-am trăit dimineaţa – în momentele-n care, năuc, mă uitam pe fereastră şi parcă voiam, sau nu – să mă trezesc. Se întrepătrundeau atunci flash-uri, variante-ale realităţii – până şi realitatea devenea un concept vag. Ca atunci când intri în baie şi neonul pâlpâie. Îmi bâzâia, în mintea-mi redusă brusc la un bec, o muscă înnebunită de jocul luminii. Am înaintat pe dig şi ne-am oprit la capătul lui, pe nişte stabilopozi. Mi-am strecurat mâna în blugii Rosanei şi i-am mângâiat clitorisul. S-a înfoiat pe loc, şi pe măsură ce-o mângâiam, stabilopozii au început, parcă, să se ridice, să se învârte, ca într-un vârtej, să crească şi să urce. Eram deja deasupra oraşului, şi ne înălţam. În ritmul ăsta, am fi depăşit atmosfera. Cât timp zburam noi pe stabilopod, încleştaţi, mi se derulau prin cap tot felul de imagini, trecute sau viitoare: Rosana era când Paola, italianca grăsuţă din Viena, cea de dinainte de Iulia, când Monica, ale cărei plete la mângâiam în şcoală, aşa cum mângâiam şi părul Irrayhelei, ore întregi, în liceu. Era Tina, cea pe care-am sărutat-o prima dată, sub liliac, Marieta de pe insula din spatele Liceului Agricol, Manuela şi zgârieturile de pe spatele meu, în timp ce dansam, Alina pe plaja din Sulina, Raluca cu sânii din scara blocului, Cezara în Bucureşti, întrebându-mă „pe ce mă bazez?”, Iulia în Meidling, în cabinetul ginecologic. Salturi inexplicabile. Când stabilopodul a coborât, clipocind în apă, ne-am trezit din nou pe dig – dar fără blugii Rosei. Părea că alunecaseră – m-am dezbrăcat rapid şi-am plonjat. Apa era rece, la sfârşitul lui iunie. Am dat târcoale stâncilor, fără nicio lumină, în afară de aceea a lunii, dar nu i-am mai găsit. Rosana stătea, aproape goală, pe stabilopod, aşteptând să ies. Într-un sfărşit, a zis: „Gata, i-a luat apa!”. „Să mergem!”. Nu ştiam exact cum să facem asta, cu ea fără pantaloni, fustă sau chiloţi, până la cel mai apropiată locaţie – care era căminul studenţesc de pe Faleză. Am luat-o cu-ncetul, eu încercând s-o maschez, ea strecurându-se după mine. Nici măcar câinii nu ne-au lătrat. Păreau şi ei miraţi. Am ajuns, fără să ne vadă cineva, în faţa ferestrei colegelor de la franceză. Noroc că era la parter. Am strigat, ele au deschis, iar eu am împins-o pe Rosa, cu mâinile pe pielea-i udă, suficient cât să se caţere. După aceea, am intrat pe uşă – m-am legitimat, mi s-a spus să nu stau mai mult de jumătate de oră. Fetele îi dăduseră rapid ceva schimburi. Când am apărut, mi-a spus – zâmbind – doar  „Grazie!”, după care a închis uşa.

Greu de spus de ce-a făcut asta – nu prea-nţeleg femeile. Nu mi-a mai răspuns la telefon, şi, vreo câteva săptămâni, n-am mai vorbit deloc. După cozi umilitoare, în faţa ambasadei Italiei, am aterizat în sfârşit la Roma. De-acolo, zborul către Florenţa, c-un avion cu elice care mai mult se clătina, apoi trenul către Montecatini, la Grand Hotel Santa Croce. Când am ajuns, pe la amiază, eram distrus. Abia am apucat să deschid uşa camerei şi-am căzut lat în pat. Într-un somn greu – din care m-am trezit cu Rosa alături. Dormea şi ea, însă, cum ajunsese aici? M-am dus în baie, mi-am spălat faţa, şi m-am întors. Rosana era tot acolo. Mi-am adus aminte că şi ea câştigase aceeaşi bursă – deci era normal s-o întâlnesc. Poate că nu în acelaşi pat. Sau în aceeaşi cameră – şi, de fapt, în camera mea sau a ei? Eram atât de obosit, încât am zis că n-are rost să-mi bat capul, şi m-am întors în aşternut, luând-o în braţe. Mi-a răspuns cu miorlăitul acela, „mdaaaaa”, după care-am alunecat amândoi în visul adânc.