Rosa (10)

A doua zi ne-am ridicat lent privirile, din pat, în întunericul camerei. Nici nu văzusem bine apartamentul, n-aveam habar cum arată. Trei camere, plus un mic foişor, cu verandă şi copertină verzuie, unde se putea sta pe terasă – şi care dădea spre un restaurant. Se putea întrezări, de-acolo, toată Florenţa. Cu perdele groase, întunecate, care obturau lumina. Am inspectat, precauţi, tresărind bucuroşi, somnoroşi, şi apoi am verificat ceasul. Surpriză: trecuse de 12, iar noi trebuia să fim la 2 în Gherardesca. Ne-am înghesuit febrili în baie, amândoi în acelaşi timp, cu periuţele de dinţi, şi-apoi am făcut un duş împreună – în cabina a cărei fereastră dădea spre alte apartamente, din curtea interioară a Piazzei dei Pazzi, şi de unde puteam fi văzuţi. Rosana manevra duşul – de fapt, mă spăla şi pe mine. Mă săpunea, mă clătea. N-am mai rezistat şi-am cuprins-o, îndreptând-o către fereastră. Ea şi-a aşezat coatele în pervaz, zâmbindu-i unei vecine care, la rândul ei, o privea curioasă. Aşa ne-am început prima dimineaţă în Piaţa Nebunilor.

Era şi nu era Piaţa Nebunilor. Numele ei, deşi venea literalmente de la „nebun” (pazzo) – era cel al unei vechi familii de bancheri florentini, care deţinea aproape toate palatele de quattrocento, pe o rază de câteva străzi. Ăsta în care stăteam acum era abia cel al servitorilor Pazzilor. Între ei şi Medicii, era, cică, o ceartă mare pentru dominaţia asupra Florenţei. Până când au încercat să-l asasineze, chiar în Dom (şi au reuşit) pe Giuliano de Medici şi l-au rănit pe Lorenzo – ăla căruia i se mai spune şi Magnificul. Congiura dei Pazzi. S-a enervat şi le-a confiscat tot, i-a urmărit şi-n gaură de şarpe, i-a exilat – aşa cum va fi fost şi Dante. Rămăsese numai, din averea lor fabuloasă, această mică piaţetă – dei Pazzi, a nebunilor.

Şi, fusese într-adevăr o vreme-a nebunilor. Când bancherii puteau cumpăra oraşe întregi. Când breslele de meşteşugari, cum era această Arte della Lana, unde se afla acum societatea dantescă, trimiteau neguţători până-n Asia, să cumpere mătase. Când florinul – de la Florenţa, era monedă forte în Europa. Când regii Franţei erau datori vânduţi florentinilor. Pe asta călcam noi, acum. Pe-o istorie intricată, pe-atâtea straturi, ca pe nişte frunze putrezite, în timp ce mergeam spre Gherardesca. Când am ajuns, cu întârziere, ne-am trezit într-un peisaj fabulos.

Era, în plin centru, o imensă grădină botanică – cu sute, poate mii, de specii diferite. De-o verdeaţă îngrozitoare, care parcă-ţi zgâria ochiul. Alde Gherardesca, fiica unui conte obscur, cumpărase parcul şi-l rugase pe Dante să răspundă unei scrisori de la Margareta, soţia împăratului Henric al nu ştiu câtâlea. Ea nu prea le-avea cu scrisorile, abia dacă citea. Ceea ce Dante a şi făcut. În schimb, Gherardesca l-a lăsat să se plimbe prin parcul ei, să mai stea câte-o noapte. Nu ştiu dac-au fost şi amanţi, dar se bănuieşte. În definitiv, el a fost însurat c-o Gemma, a trăit o vreme c-o Violetta, şi s-a gândit la o Beatrice. Ei bine, acolo ne duceam, în grădinile unde se născuse Commedia.

Parcul era închis, acum, în proprietatea unui hotel de-o grămadă de stele (ne-am şi gândit, amuzaţi, ce coincidenţă – toate cele trei cânturi se termină-n „stele”) – se deschidea doar la anumite sărbători, cum ar fi ziua Italiei. În rest, numai pentru clienţii hotelului, care probabil că plăteau sume astronomice să îl vadă. Totuşi, la recomandarea celor care ne dăduseră bursa, am putut rămâne acolo câteva ore. Am colindat aleile umbroase, am dat târcoale şi, într-un târziu, ne-am aşezat pe o bancă, sub nişte rodii. Am deschis – ea, ediţia italiană, eu – traducerile româneşti. Surâdea încântată. Se făcea că nu înţelege – deşi ştiu prea bine că da, ce înseamnă la rosa candida. Piţigăia, surescitată, încât glasul ei se împletea cu cel al păsărilor. Ne-am oprit la ultimul vers al Commediei – şi ne-am transformat, ca de obicei. De-acum, o făceam cu uşurinţă. Am intrat în mintea ei şi-am văzut ce gândea. Ea a intrat în mintea mea şi şi-a băgat nasul pe-acolo. Am văzut imediat gafa: ultimul vers era tradus greşit: „L'amor che move il sole e l'altre stelle”, unde „il sole” era la singular, devenea „sori”, la plural. Dar, poate, că nu era o gafă: pentru ăsta, care se fâţâise pe-aici, Dante – soarele era o stea, iar stelele erau sori.