Ce-am votat astăzi

Simplu, niște Giardino Bardini,

 apoi un Tizian,

plus un Gherardo delle Notti,

pe care le-am descoperit astăzi la Uffizi, după o coadă mai mică (în condițiile în care se intra gratis) decât la meschina secție de votare amenajată de marele nostru Minister de Externe în Saloncino delle Murate (adică, în salonașul închisorii!).

Emil Cioran: Il Nulla. Lettere a Marin Mincu

Tocmai apărute la Mimesis Edizioni din Milano, sub îngrijirea şi în traducerea lui Giovanni Rotiroti, cu o postfaţă de-a mea şi un apendice al lui Antonio di Gennaro. Scrisorile astea, dintre 1987-1989, dintre Marin Mincu şi Cioran, dublate şi de-o întâlnire pariziană, au o istorie lungă. Au fost transcrise şi traduse (acolo unde era cazul, fiindcă Marin Mincu îi scria lui Cioran numai în română, iar acesta, ocazional, i-a răspuns tot în română) de soţia mea, Camelia Adriana Ţuglea, publicate în Viaţa românească, şi reluate, cu o amplă prezentare, de Marin Mincu în ultimul său (monumental) volum, Cvasitratat de/spre literatură (2009). De acolo, au fost extrase şi traduse de Giovanni Rotiroti, care le-a propus editurii Mimesis, unde deja apăruseră Lettere al culmine della disperazione. În ceea ce priveşte postfaţa mea, intitulată Il post-illusionismo di Cioran, în traducerea aceleiaşi Irma Carannante, căreia îi mulţumesc încă o dată, porneşte de la o apreciere hâtră a lui Cioran: "Vattimo are oare dreptate să mă eticheteze drept postmodernist? – Post-iluzionist ar fi mai exact", care, consider, ar putea cheia unei "poetici" esenţial afirmative a demersului "nihilist" cioranian. Poate că il nulla este totul, tocmai fiindcă totul este nulla, poate că, a-nihilându-se, ele nu defăşoară decât un ritual amoros.

Firenze, iarăşi

Piazza della Signoria.

În faţa Palatului Strozzi.

Cu Fulvio del Fabbro şi Ioana Giorgio, la Caffè Letterario din Le Murate.

Sărind de pe Ponte alle Grazie.

Înaintea săriturii.

Plaja, pe malul fluviului Arno.

San Giovanni în faţa lui David.

Domnişoare în festă.

Pe Calzaioli.

Arno. Fluviul Arno.

La o expoziţie de maimuţe.

Giardino di Boboli

Piazzale Michelangelo.

Adrian Ghenie

... tocmai a vândut, prin Sotheby’s, un "Dr. Mengele" pentru 140000 de euro. Iată-l pe Luca licitând, acum câteva luni, în Strozzina din Florenţa, de două ori mai mult pentru altă lucrare (Pie Fight Interior), şi mai cu plăcinte:

Dante şi luna

... de undeva din Piazza Santa Croce, rememorată acum:

Şoricelul din Florenţa

În Florenţa aveam un şoricel electronic, care se purta la ineluşul de la chei. Când îl strigai, chiţăia şi îţi semnaliza unde sunt, rătăcite prin casă. În seara asta, a mai chiţăit stins de câteva ori, după care a clipit cu luminile din ochi şi-a murit.

În fine

După aproape patru luni, cu toţii în fine acasă:

Last night

Undeva pe Insula Europea

De curând, Carlo Pulsoni a avut amabilitatea să-mi publice acest mic interviu, realizat de Giovanni Rotiroti, pe care l-a numit, cam hiperbolic, Dall'Ovidio latino all'Ovidio rumeno. Giovanni Rotiroti dialoga con Mircea Tuglea.

Uffizi

Că să nu mă mai calce pe nervi veștile, am petrecut toată ziua, pentru a doua oară, în Galeria degli Uffizi, privind din când în când întrebător, de pe terasă, turnul cu Alberghetto din Palazzo Vecchio.

Luca în Lucca

La San Martino:

La gelateria din piazza San Michele:

Și, apoi, chiar în fața lui San Michele:

Mâine sunt în Napoli, pentru a susține un curs la Università degli Studi di Napoli "L'Orientale", invitat de Giovanni Rotiroti.

Pirați, detectivi, lumi imaginare

Fernando Savater, astă seară la Oblate, pentru lansarea volumelor despre pirați, detectivi și lumi imaginare, vorbind despre distincția realism-fantastic: "Credem că toate instituțiile și sistemul birocratic aflat deasupra noastră țin de realism, în timp ce înfruntarea dintre bine și rău, care este subiectul literaturii de consum, o considerăm fantastică".

Tablou de familie

În Giardino delle Rose, alături de aducerea-aminte (Je me souviens) lui Jean-Michel Folon.

Diario fiorentino

După Dostoievski, acum Rilke:

Și am fost, împreună cu Giovanni Rotiroti, să vizităm locurile "minchiene", începând de la sălile unde preda și până la restaurantele unde mânca. Despre astea, cu altă ocazie.

12

Foarte târziu, astăzi, ne-am dat seama că am făcut 12. Eram deja la castelul Nipozzano al marchizului de Frescobaldi, împreună cu Giovanni Rotiroti și soția, care ne-au fost gazde:

Copiii se distrau și ei, cocoțați pe vreo movilă, de unde vedeau bine priveliștile toscane:

Castelul părea că este încă prezent, chiar și sub forma distileriei de vinuri:

Acolo sus am vorbit despre vânturi și chiparoși:

Și, pe drumul de-ntoarcere, am privit cum pierde din formă golul din geam:

One day

Începută la Firenzegioca, undeva spre sudul orașului, în ObiHall, unde am vegetat ore întregi pe malul fluviului, cât timp s-au hârjonit copiii. Apoi, continuată c-un autoportret în picioare

luat din podeaua de-oglindă spartă a lui Alfredo Pirri, de sub icoanele aurite din Trecento (proiect care se cheamă Arte Torna Arte / nu, ca la noi, torna, torna, fratre) - și care bagă chestii de-a dreptul avangardiste alături de unele clasice, ba chiar clasiciste în sensul cel rău - de pildă o Mona Lisa cu mustață a lui Duchamp la câțiva pași de David-ul original al lui Michelangelo, sau un albastru Yves Klein strecurat printre miniaturile în foiță de aur din școala lui Giotto - toate acestea în Galleria dell'Accademia, prin care, ieri, alerga pentru reclamă un atlet negru musculos, un adevărat David de culoare. În fine, la o pauză de gogoși în grădina Galeriei, unde tronează David-ul roz, de plastic, cu părul portocaliu (cel cranian și cel pubian).

Și, ca să nu zicem că n-am avut ce ne povesti când ne vom îmbătrâni:

Idiotul

Locul este bine ales: în fața enormului Palazzo Pitti, mormânt al picturii fiorentine, din care abia se ițesc vreo doi Rafaeli și un Botticelli, și la câțiva pași de Giardino di Boboli, unde bagi nasul și-l scoți după câteva zile.

Ceva frumos

... cum nu cred să mai prind o vreme. Din zi în zi mă îndrăgostec mai tare de Firenze.

Winetown

Orice zi de sâmbătă, când în fine se văd, în orașul vechi, copii îmbrâncindu-se pe străzi, după săptămâna de școală, trebuie să înceapă într-o gelaterie:

Apoi, printr-un mic ocol, să continue cu pauza de sandvișuri la Santa Croce:

Și cu drumul înapoi spre casă, pe la Dom:

După prânz, o călătorie în labirintul de sticle de vin din Palazzo Nonfinito, cu ocazia Wine Town, ar fi binevenită:

Winetown înseamnă că, două seri la rând, cele mai importante zone ale orașului sunt destinate degustătorilor de vinuri - aici, Biblioteca delle Oblate, pe via dell'Oriuolo, practic în spatele nostru:

Unde copiii au stat cu ochii țintă la scamatorii, cât timp degustam vinurile:

Ne-am întors pe la miezul nopții (și, deci, fără poze), cu multe păhărele de Champenoise, Chianti, Shiraz și Sangiovese la bord. Winetown-ul ăsta presupune un card de 15 euro, cu care se pot face 5 degustări - ei bine, al meu s-a blocat - și-așa, printr-un fericit accident (aglomerația era atât de mare încât vânzătorii preferau să nu se mai obosească cu cardul defect) am degustat de câteva ori mai mult. Nu-i exclus ca astăzi să fi băut unele din cele mai bune vinuri din lume. Pot spune doar că vinul Sangiovese (adică, 100% Sangiovese, nu în combinație cu altceva, de pildă cu Shiraz) le bate de la distanță pe celelalte. Și mai spun că o astfel de chestie ar avea un succes enorm în Constanța, la sfârșit de sezon estival, dacă i-ar da cuiva prin cap să o facă... cu cap.

O mantie roz de lumină

Pogorând de pe Costa dei Magnoli

Și câteva cu il fiume Arno, deja drag nouă:

În fine, pescarul care, abia cărându-l, duce peștișorul de aur înapoi în fiume, aplaudat de turiștii de pe Ponte alle Grazie: