Rosa (5)

Rosana venise, la acel colocviu de italienistică din Iaşi, de la începutul primăverii, doar cu un rucsac şi-o trusă de machiaj. Ne-am întâlnit la gară, şi-am înaintat către Casa Pogor. Părea, cumva, că atmosfera se rarefiase, că oamenii, animalele, se mişcau cu încetineală. Câinii treceau derulând nesfârşite cozi. Ploaia măruntă cădea leneșă, abia atingându-ne părul. Tramvaiele se scurgeau cam în silă pe Copou, opreau în faţa Universităţii şi demarau alene. Se mai auzea, în urma lor, doar un zumzet metalic. Studenţii, ieşiţi la ţigară, aveau ceva déjà-vu – umbre ale altor studenţi care, şi ei, fumaseră-n faţa Universităţii, cândva. Era de-a dreptul imposibil să intri: într-o lume fără echilibru între trecut și prezent. Am preferat să luăm o pauză, de cafea sau de bere brună, la terasa alăturată. Şi-acolo am văzut pisica neagră – motanul, mai precis, care se uita la noi cu nişte ochi incredibil de verzi. N-am întâlnit niciodată feline c-ochi verzi – dar asta, sau ăsta, ce o fi fost, mâţă sau motan, se uita la noi, frecându-ni-se de picioare cu blăniţa-i întunecată, c-o aură disperată. Voia să-l simţim. L-am alungat cu piciorul, dar, în acel moment, ne-a fixat ultima dată cu ochii lui verzi, sclipitori. L-am privit, intens, şi s-a petrecut, deodată, ceva inexplicabil. M-am trezit sub masă, uitându-mă, cu ochii mei verzi, către-un picior care mă dădea la o parte. Am plecat, tolănindu-mă tristă pe scările terasei. O biată pisică, în faţa Universităţii, cu ochii la valurile de studenţi. L-am mirosit, imediat, pe cel care înainte fusesem eu, cum vine să mă mângâie. Am început să torc. Eram amândoi miraţi. Mi-a dat nişte biscuiţei. I-am refuzat. Îmi luasem în serios rolul de pisică. Era mai bine-aşa. Am rămas vreun sfert de oră pe treptele terasei, el mângâindu-mă, eu torcând. Rosana torcea şi ea la soare, în dimineaţa aia de primăvară, nici n-a observat. Într-un târziu, ne-am întors privirile unul către celălalt, în luminile translucide de după ploaie, amândoi cu ochii de-un verde strălucitor, şi ne-am schimbat. Am văzut doar cum am achitat nota de plată şi-apoi, încet-încet, am luat-o către Casa Pogor.

Ne-am întors, la conferinţa Rosei, în câteva ore. Eu am stat ceva vreme, dar după aceea n-am mai suportat. Se vorbea numai în italiană, înţelegeam vag – şi oricum subiectele erau plictisitoare, despre studiile italienistice-n era digitală, despre metodele de predare, despre impactul la public şi sociologia lecturii. Sincer, toate astea mă enervau – numai când mă gândeam că ţinusem în mâini, cu lăbuţele mele, prima ediţie comentată a Comediei lui Dante, în turnul societăţii danteşti din centrul Florenţei. Am ieşit, şi iarăşi m-am ascuns la terasă. Încă o bere neagră, apoi zăcut în hamacul din spate. Somn profund, în soarele de martie. Mi se vedeau, din hamac, doar picioarele – fără ele, n-ar fi crezut nimeni că sunt acolo. Nu ştiu cât să fi trecut – ore? M-am trezit c-o limbuţă care-mi lingea obrajii. Pisica brună (aflasem într timp c-o cheamă Whisky) se dădea iar la mine. Somnoros, am luat-o în braţe ca pe-o femeie. Şi, s-a întâmplat din nou. Eram ţinută de-un bărbat care dormita, şi care părea să fiu eu. M-am zmucit, i-am tras nişte gheruţe să-mi dea drumul, am sărit din hamac şi-am luat-o prin crăpăturile zidului care împrejmuia terasa. Pe-acolo, în verdeaţă, erau găuri, deschideri în care oamenii nu puteau pătrunde. Mici, ca de şobolan. Dar eu sunt obişnuită – chiar asta fac: îi urmăresc. Am intrat într-un tunel, amuşinând după ei. Mai fusesem aici – încă mirosea bine, de când îi halisem pe toţi. Mă bătusem cu fiecare în parte, ca de la motan la şobolan. Era un tunel lung, mi-a luat săptămâni să-l curăţ. Îi halisem – nu-i mâncasem. Atât:  îi omoram. Nu-mi place carnea de şobolan. Auzisem că-ntr-un film, pe Marte, oamenii mâncau hamburgeri de şobolan. Greţos! Eu veneam doar, dimineaţa, cu câte vreunul în dinţi, la terasă sau la Casa Pogor – şi-l arătam mândră. Oamenii spuneau: „Bravo! Încă unul!” – şi-mi dădeau pastiluţe din alea, cu chimicale, dar parcă mai bune decât carnea de şoarece.

Nu ştiu cât am mers prin tunel, fiindcă mă opream la fiecare cotitură să verific duhoarea de şobolani – şi, dacă era, să-i înhaţ. Am luat vreo doi, rătăciţi în tunelul meu. I-am păstrat acolo, ca la frigider, să-i arăt mâine celor de la terasă sau de la Casa Pogor. Am ieşit cu greu la lumină, tunelul se înfunda – abia era loc să-ţi strecori laba. De după un zid, am scos capul precaută – şi-atunci am văzut o uşă deschizându-se, şi pe Rosana în pragul ei. S-a uitat la mine cu frică. De obicei, o pisică se sperie faţă de-un om. Dar eu nu eram chiar pisică, aşa c-am privit-o fix, fără să mă mişc. Se întorsese de la conferinţă şi verifica uşile – una dintre ele dădea chiar în zid. Altele se deschideau singure. Tremurau. De parcă se zbăteau. Rosa a închis repede – dar uşa, surprinzător, s-a deschis iarăşi. Am urmat-o, pâş-pâş. Se ducea spre toaletă. Când a intrat, a strigat. În faţa oglinzii era o femeie, ceva ectoplasmic, care părea că-şi probează bijuteriile. Aur, diamante. Îi folosea trusa de machiaj. S-a întors către noi (mai mult către Rosana, căci, ţineţi minte, eu eram pisică), a privit-o – şi s-a scurs deodată în ea.

A venit și el, obosit, ușor clătinându-se. Nu știu dacă de la atâtea beri sau pur și simplu fiindcă-avea în cap o minte de pisică, într-un corp de bărbat. Ne-am întâlnit în fața căsuței, unde se-oprise la o țigară, ca studenții de la Universitate. Am zâmbit. Fiecare eram în corpurile celorlalţi: eu eram el într-un costum de motan negru, el era eu îmbrăcat la patru ace, „după moda lui Versace”, dar amețit, iar Rosana era pe jumătate Adela, fosta stăpână a casei, ce fusese omorâtă de-un servitor, în anexele vilei unde stăteam, cu bijuteriile pe ea. Care-au dispărut pentru totdeauna: numai ele au fost furate. Ca-n Cei trei mușchetari, care de fapt erau patru, plus Milady. Nu reușeam să ne uităm unul la celălalt fără să râdem – în fine, eu mai mult mieunam. Pe-o băncuță din parc, unde ne-am așezat în fața busturilor scriitorilor din Iași, semănând cu statuile din Insula Paștelui, s-a terminat: eu m-am nimerit din nou în corpul meu de pisică, el om c-o minte de om, iar Adela (Adèle, cum o numeau ziarele, de la au-delà)  și-a luat zborul printr-un porumbel ce flutura peste umerii Rosei. Am rămas așa, întinși la soare, până când a-nceput să plouă din nou.