Alina (2)

Era lipoveancă, de undeva de pe lângă Slava Rusă, în Tulcea. Acolo se născuse, acolo este şi acum. Venise să facă facultatea, dar nu prea se descurca – la un examen de literatură a ieşit din sala de examen plângând şi mi-a sărit în braţe, mulţumindu-mi c-am ajutat-o. Ştiam că nu citise mare lucru – nimeni nu prea mai citea – dar era vie. Dacă încercam să-i explic, de exemplu, un Leonid Dimov, înţelegea imediat. Avea o flacără în priviri, a ei doar, prin care intra, practic, în personaj: numai crezând că este Jeny, din Jeny şi cei patru sergenţi, a lui Dimov, vedea înţelesul. Trebuia să se identifice, să preia rolul – iar eu să-l joc pe cel al dezertorilor patru sergenţi. Am jucat pe Camil Petrescu, cu Un luminiș pentru Kicsikem, i-am interpretat, pe rând, pe Algazy şi Grummer. A trecut examenele-aşa, cuibărită-n braţele mele. Însă situaţia se-nrăutăţea. Nou-instalatul guvern liberalizase complet preţurile, şi cursul de schimb valutar, după modelul reformei din Polonia – de „terapie prin şoc”. Explodase inflaţia. Eu, în anul în care am început să predau, apoi, la liceu, imediat după ce terminasem facultatea, aveam un salariu care nu-mi ajungea nici pentru vreo zece pachete de ţigări. Ce să mai vorbim despre bursa ei. Imposibil să-ţi iei o casă, măcar în chirie. Să ai un loc al tău. Deşi, în acea perioadă, am ieşit mult în oraş, fără bani – ne socoteam la sânge înainte. Mergeam pe jos – exclus taxiul sau chiar autobuzul. Rămâneam, peste noapte, fie la unul, fie la celălalt, din motive, în primul rând, financiare. Dar astea stârneau în noi o patimă pe care n-am mai simţit-o de-atunci. Eram săraci, ştiam asta – jerpeliţi, ca vai de noi, dar frumoşi îmbrăţişându-ne. Mi-a zis, spre începutul verii: „Vrei să mergem la Tulcea?”. Am stat câteva luni acolo.

Părinţii ei au fost, iniţial, circumspecţi. Nu m-au lăsat să dorm cu ea – că nu eram căsătoriţi, chestii. După câteva seri de băute, cu vin de Niculiţel, au renunţat. Era clar că, dacă mai stăteam acolo, trebuia să fim împreună. Alina era foarte versatilă – una le spunea părinţilor, alta mie. Şoaptele ei mi-au rămas şi acum în minte. Făceam dragoste din cele mai diferite poziţii – nici nu era nevoie să ne ridicăm din pat. Ne întâlneam, la jumătatea jumătăţii, în somn, şi intram unul în celălalt. Nu eu în ea, ci amândoi. Ne pătrundeam. Adormiţi, anesteziaţi, dar cu o uşurinţă neîntâlnită. Totul mergea ca uns. Era ca uns – atât sexul meu, cât şi cel al ei, care se umezea instantaneu. Era suficient să-mi destind muşchii picioarelor, în semitrezie, ca s-o găsesc deja umedă. Şi ţipa. Nici nu vreau să mă-ntreb prin ce-au trecut părinţii ei, în acele câteva săptămâni – după care am plecat la Ceatalchioi.