Alina (10)

Când ne-am întors în Tulcea, am aflat că banii noştri – ăia puţini pe care-i aveam – nu mai erau valabili. Guvernul făcuse-o reformă monetară, sau cam aşa ceva, tăind patru zerouri şi emiţând alte bancnote, din plastic. Cele vechi nu mai puteau fi schimbate decât la Banca Centrală, sau, mă rog, Judeţeană. Am fost chiar comici când am intrat, cu hainele lăbărțate (după atâta nudism), în bancă – eu cu niște zdrențe de pantaloni scurți, în sandale prăfuite și-un tricou unsuros, care se lipea de corp ca uleiul, Alina și mai mini, într-un fel de șort din blugi, ciufulită, bronzată, fără sutien, cu sfârcurile ivindu-se provocator prin bluză. Funcționarul din bancă s-a uitat mofturos la noi înainte să ne schimbe banii. Rămăsesem cu 30 de lei, în banii cei noi. Traversând Dunărea, înspre Ceatalchioi, ne simțeam ca în luntrea lui Caron. Nimic bun nu ne aștepta.

Gabi era vesel, al naibii, cu Piticu’ zburătăcind împrejurul grătarului, pe care se coceau nu unul, ca de obicei, ci trei crapi grăsuți. Aparent, cumpărase dimineața, ca să sărbătorească, pe lângă cel pe care i-l aruncau pescarii, alți doi crăpceni. Avea și ceva vin de Niculițel. Nu înțelegeam ce se întâmplase, și de unde motivul de bucurie bruscă. Ne-a poftit la o cană de vin și, cu privirea lui bonomă, ne-a spus: tocmai publicase o carte la o editură din Anglia, plătită cu câteva mii de lire sterline. Părea astronomic. Îl invidiam. N-am publicat nicio carte, nu știu cum e (poate că asta de-acum?) – dar atunci mi-am dorit să dispar, undeva în apele Dunării. Cu cei 30 de lei ai noștri, ce puteam face, decât să ne înecăm?

Întotdeauna m-au salvat femeile – chiar și când, furioase, mă zgâriau pe brațe ca mâțele. Aerul lor, parfumul unic – până și astăzi recunosc o femeie, pe care cândva am avut-o, după miros. Sunt ca un orb ce înaintez – după ele. Simțuri nevăzute, sclipiri în văzduh, străluciri. Continui să merg numai datorită faptului că, uneori, pe stradă, întâlnesc o femeie frumoasă. Că o văd, și știu că și ea mă vede. Trecem așa, unul pe lângă celălalt, dar zâmbind mulțumiți că ne-am văzut. Ne-am înțeles: știm că există atracție, fără reacție. Le simt – și ele mă simt – instantaneu. Cumva extrasenzorial. Pe Alina am cucerit-o (oare?) în urma unei simple discuții la barul de lângă campusul studențesc. Vorbeam, mult, la o cafea. Eu vorbeam cel mai mult, vă dați seama. Dar m-am oprit deodată, văzându-i privirea. Părea să spună:  „De ce te deschizi, atât?”. Ne-am uitat în ochi (contactul vizual este absolut necesar) – și am înțeles că ea însăși începuse să se deschidă, ca un nufăr.

Nu era frumoasă, în sensul de-a fi exagerată, aşa cum toate sunt – cel puţin, fâțele astea machiate. Avea ceva clasic: micuţă, dar impunătoare, c-o claritate a formelor de nedescris. Când o vedeai goală – sau aproape (şi am văzut-o mult timp, la Sulina şi mai apoi), îţi dădea senzaţia că este sculptată în basorelief: cu carnea tare, ţâţele ferme, ieşindu-i de sub cămaşă ca nişte săgeţi, cu părul pubian mătăsos – parcă profilat. Dacă o luai în braţe, basorelieful se topea: se înmuia şi scădea. Atunci, abia, devenea atentă. Ieşea, de parcă ar fi fost Ana lui Manole, coborând din zid. Se deschidea. Era floare.

Cum să descrii frumuseţea unui corp pe care l-ai pipăit, cândva – fără să ştii ce-i înăuntru? Căci atingerea este, propriu-zis, doar o pipăire, o palpare, aproape un masaj, al învelişului nostru de carne şi oase. Când ne atingem pe bune, nu ne atingem obrajii, degetele, frunţile: ne atingem mintea, una cu cealaltă, într-o coliziune care devine, încetul cu-ncetul, comuniune. Foarte rar am trăit clipele astea, dar acolo, în acea căbănuţă din Ceatalchioi, cu Piticu’ lătrând când şi când, am simţit-o. Încolăciţi, goi, în pat, ne apropiam tâmplele – şi parcă ne străbătea un curent, un scurtcircuit. Scurt-circuit, ce expresie. Ar trebui să fie lung-circuit. Această scurtcircuitare a noastră nu este decât o pauză în lunga, prea lunga noastră circuitare.

Gabi ne-a împrumutat cu nişte bănuţi, suficienţi ca să ajungem în Tulcea, şi apoi, la Constanţa. Am plecat a doua zi, pe la prânz. O noapte am stat la părinţii Alinei. Apoi am luat trenul: ne uitam unul la celălalt, în reflexia din geam, ştiind că lucrurile astea nu se vor mai întâmpla. Şi ne-am unit, fără să vrem, trişti, tâmplele în fereastra trenului.