Cezara (3)

Nu mă bazam pe nimic, fireşte. Eram un biet student într-o vacanţă prelungită. Nu mai trecusem de luni pe la cursuri, nici nu mai îndrăzneam să intru în facultate. Hibernam în camera ei din Regie. Era o iarnă călduroasă, cu soare. Aşa adormisem pe terasă. Nopţile, însă, făceam afaceri: schimbam bani. Încă nu se liberalizase cursul de schimb valutar, trebuiau tot felul de acte ca să transferi dolarii în lei româneşti, o bătaie de cap. Pe Dâmboviţa, apăruseră o grămadă de gherete, majoritatea arăbeşti, care ziceau câ vând nu ştiu ce, lipii cu hrean, şaorme, dar în realitate spălau banii. Veneau oameni importanţi să-şi schimbe valutele. Fratele meu, singurul între arabi, avea şi el o gheretă dintr-asta. Până după miezul nopţii, stătea la ea. O luase dintr-un foc, într-o noapte în care-au venit la el, ca să-i schimbe, unii care câştigaseră la Caritas. Aveau, cum se zice, o căruţă de bani – şi cu ei voiau să plece din ţară. A dat zece mii de telefoane, a vorbit cu toţi dealerii din Regie, din camera Cezarei, pe Facebook, o noapte întreagă. A câştigat, atunci, vreo 5000 de dolari în câteva ore. Era incredibil – banii se făceau atât de uşor şi, totuşi, atât de greu. După faza asta, am început să-l însoţim, ca să nu pară că e singur – era clar că putea fi atacat, când venea cu sacoşele de bani. Ne prefăceam că bem o cafea, că fumăm, discutăm. Noaptea, se deschidea uşa şi apărea câte-un tip – o făceau intenţionat noaptea, ca să nu fie văzuţi – şi ne dădea la schimb un teanc de dolari. Ţin minte şi-acum când, în maşină, a doua zi de dimineaţa, eu şi Cezara, pe bancheta din spate, ne apucasem să numărăm banii din sacoşă. Oprisem la semafor, şi cineva din maşina alăturată se uita înciudat la noi, văzându-ne tot scoţând banii. Perplex. Într-o seară, spre iarnă, când moţăiam în gheretă aşteptând să ajungem în cămin, în patul ei cald, s-a deschis uşa şi-a apărut... tânărul prim-ministru al României. Ăla cu Apaca, îl mai ştiţi? Care, dezinvolt, a vrut să schimbe câteva mii de dolari în lei. Ceea ce-am şi făcut. A rămas după aceea cu noi, la cafeaua pe care ne prefăceam c-o bem, în timp ce maşina cu care venise, cea a serviciului de pază, îl aştepta în stradă cu luminile de avarie pornite. A băut cafeaua, calm, şi-a decolat. Simţeam în aer întrebarea Cezarei, a lui Cocoşilă din Moromeţii. Am plecat împleticindu-ne de uimire. Dacă şi ăsta schimba banii la colţul străzii, cu SPP-ul după el, însemna că toată lumea ştia. Toţi minţeau. Intrasem în ceva mult prea periculos. Şi, ne era clar încotro ne-ndreptam. Spre mocirlă. Noaptea târziu, în camera ei, în timp ce tocmai fuma studiat un Kent lung, mi-a zis trist-dezolată: „Nu mai vreau nici Kent, nici valută. Vreau un bărbat să mă... ” (aici, iarăşi, să completeze fiecare ce vrea).