Cezara (2)

Vremurile nu erau deloc roze. Inflație, saci de bani care nu mai valorau nici cât sacul în care se-nghesuiau, salarii care scădeau chiar în momentul în care se dădeau. Mazilu, ăsta, numise un prim-ministru tânăr, de vreo 40 de ani, adorat de femeile de aceeași vârstă. La Apaca, era în vogă lozinca, scandată de angajate, „Nu vrem Kent, nu vrem valută / vrem ca ... să ne...!” (aici, să completeze fiecare ce vrea). Numele lui suna foarte patriotic – semăna cu „român”. Comparativ, cei veniți din afara țării, chiar dacă erau români, au fost percepuți tot ca „străini”. Care nu mâncaseră „salam cu soia”.  Care dormitau în cuiburile lor „legionare”, bând şampanie cu anşoa. Era ceva ce începea să fie trist, dezgustător de trist. Mazilu oscilase, cu ocazia proclamaţiei, între un sistem republican şi unul monarhic. Dar, pentru asta, trebuia chemat în ţară Regele Mihai. A şi venit, dar l-au întors proştii de pe aeroport. Acolo, vociferând că e senator, era unul care-a devenit cel mai bogat român: Patriciu. Urla, în faţa poliţiştilor, că Regelui trebuie să i se permită intrarea în ţară. Cezara avea o replică foarte directă, în faţa ăstora: „Pe ce te bazezi?”. Luată, fireşte, din Moromeţii lui Marin Preda – cred c-acolo o spunea Cocoşilă. Îmi băga, la fiecare două minute, treaba cu „Pe ce te bazezi?”, mai ales când mă încingeam. Ba chiar, la piaţă, când cumpăra legume, o întreba pe vânzătoare, după ce-i spunea preţul, „Pe ce vă bazaţi?”. Apoi, întorcându-ne în căminul studenţesc unde-am stat luni, urcam în patul ei supraetajat unde ştiţi ce făceam. Mda, aşa am trăit anii aceea. Între timp. câştigasem un premiu literar, la Botoşani, iar poza mea apăruse prin ziare, alături de interviul pe care Costin se lăuda că mi l-a luat în camera de lucru, stând lângă vrafuri de cărţi (de unde mi-am dat seama cât de productiv poa’ să fie imaginarul colectiv), şi oameni pe care nu-i cunoşteam sau de care nu mai auzisem de mult au început deodată să mă caute. De exemplu, când am cunoscut-o pe viitoarea mea profă de LRC, ea m-a felicitat chiar înainte de-a mă prezenta, de unde am tras concluzia că devenisem o mică celebritate în prăfăraia asta tomiscană. Tot astfel, simpaticul domn Cucu, autor al unor traduceri din Ovid şi al altor ars amandi pe care nu le cumpăra nimeni (odată, când cică-şi lansa o carte-n cenaclu, m-am văzut obligat să-i cumpăr eu, din jenă, un exemplar pe care mi-a scris: „Poetului MŢ, cu prietenie şi cu urări de realizare artistică”, halal), mi-a zis de câteva ori, aranjându-şi cu gesturi automate părul lins, lustruit ca pantofii, „aha... ai luat un premiu... ce premiu... aha... felicitări“, şi îndepărtându-se gânditor murmura, „aha... premiu... aha“, pentru ca după câteva zile să mă-ntrebe iarăşi, văzându-mă pe culoar, ce premiu ziceam c-am luat. Oricum, din toată povestea m-am ales c-o notă bună la examenul de latină, unde el mi-a scuzat traducerea fantezistă din Caesar crezând că gândesc poetic. De fapt, nu spusesem nimănui c-am luat premiul cu pricina, dar lumea auzise la radio, ai mei se lăudaseră peste tot, iar o mătuşă din Galaţi mi-a dat telefon ca să-mi spună că-i mândră de mine. Lucrurile au ajuns până acolo încât chiar Marian, patronul terasei din Grozăveşti unde-am luat prima bere nemţească, m-a felicitat după un an şi mi-a dat de băut pe credit. Creditul nu era al meu, ci al fratelui meu, căruia-i lăsam câte-un mesaj pe WhatsApp de câte ori veneam în Bucureşti, în care-i spuneam că-l aştept „la Marian“ şi că să vină mai repede, cât n-apuc să beau multe beri. Odată chiar am adormit aşteptându-l, după ce venisem din tabăra de la Piteşti. Şi cu tabăra asta de la Piteşti a fost o chestie, cândva o să vă povestesc despre cum am citit „Primăvara“ şi-am întors pe dos tot cenaclul de noapte, sau despre cele două fâţe din Constanţa pe care le-am înregistrat cu reportofonul în timp ce se zbenguiau cu clujenii. Unul dintre ei era chiar Suciu, care-a scris „E toamnă printre femei şi în lume“, carte pe care Şoitu, citind-o de la mine, a recenzat-o în stilul lui bombastic pentru Ex Ponto; cronica a ajuns până la urmă-n Poesis, laolaltă cu altele tot aşa de trase de păr, numai din obsesia lui de atunci de a-şi face un nume, publicând indiferent unde şi ce, prin reviste lugubre care semănau a ziare vechi sau chiar într-una mai acătării precum Poesis. Dau şi-o mostră de ecritură şoitescă, dintr-un fişier cu cronicile pentru Ex Ponto (revista studenţilor de la Litere) pe care tot eu l-am procesat în clubul E5, cândva în epoca demult dusă a studenţiei mele: „Execuţia poetică regizată de Adrian Suciu cu placheta debutantă E toamnă printre femei şi în lume este una de topometrie textuală. El măsoară himenul realităţii care se des-realizează pe urmele accentuate ale propriei surveniri“. Adormisem, deci, la terasa lui Marian, aşezat pe o bancă la umbră şi rezemat de rucsac, când deodată am simţit cum cineva se apleacă asupra mea şi mă sărută pe-obraz. În clipa aia, chiar înainte de-a deschide ochii, s-a condensat între genele mele, pe suprafaţa sticloasă a globului ocular, o imagine de-o negrăită frumuseţe: o imagine pe care n-am trăit-o niciodată, sau pe care memoria afectivă n-a reţinut-o, aceea a mamei aplecându-se asupra mea şi dându-mi sărutul de noapte bună, după ce m-a învelit bine şi-a stins lumina. Numai că mama care mă săruta acolo, în semitrezia din Grozăveşti, nu era mama mea, ci o fiinţă ireală cu ochi luminoşi şi piele albă ca marmura, cu bucle prelungi, blond-cârlionţate. fiinţă pe care n-o văzusem niciodată, dar pe care o cunoşteam. Cezara. Mi-a apărut de sub umbra arzătoare a pleoapelor, întrebându-mă cu vocea-i lină, dar în acelaşi timp atât de ironică, „ce faci, dormi la soare?“. Abia m-am ridicat, şi pe drum i-am povestit noaptea precedentă, dusă în neştire, încât dimineaţa Costin n-a reuşit să mă trezească, aşa că m-a înjurat şi-a plecat cu primul tren din Piteşti. Tot el îmi luase interviul în camera de lucru, de fapt în barul cantinei, iar mai târziu m-a publicat, într-un sondaj de opinie din timpul grevei, fără să fi stat nici măcar de vorbă cu mine – de unde „cameră de lucru” şi „vrafuri de cărţi”, când eu stăteam într-un fel de chilie la ultimul etaj, aproape o mansardă, unde zguduiam tastatura? Concepţia asta idilică despre scriitori, cum că ei sunt un fel de îngeri care nu fac decât să zboare şi să scrie (evident!), de parcă n-ar avea voie să se şi cace, de exemplu (ţin minte că într-o zi contemplam cu nişte amici, râzând ca cretinii, un căcat pe marginea exterioară a balconului, întrebându-ne cum ajunsese acolo, la care eu le-am servit la mişto explicaţia c-ar fi un căcat de înger), ascunde de fapt o tautologie: scriitorii scriu, măturătorii mătură, turnătorii toarnă şi tot aşa – actul pe care-l îndeplinesc a devenit emblema lor socială, înscrisă retroactiv până şi-n codul genetic, s-ar zice; dar şi scribii scriu, până şi poliţaii scriu şi ei, nemaivorbind de ipocriţii care-şi publică scriptele pe bani grei. De ce scriu eu, asta-i întrebarea, de ce stau în faţa ecranului alb chinuind literele la nesfârşit, până spinarea-mi înţepeneşte şi ochii îmi lacrimă. De ce-am scris caiete întregi, am publicat o carte şi i-am mirosit paginile calde precum ai adulmeca pâinea proaspătă, de ce amorurile-mi s-au îndepărtat de mine prin scris, şi de ce, până la urmă, am trăit acea bruscă înstrăinare când mama mea, privindu-mă cu mândrie (eram mic, mă jucam pe covor), m-a lăudat vecinei că scriu frumos, iar eu n-am înţeles cum poate să mă laude pentru ceva secret, de care aflasem singur, fantazând, aşa cum aflasem înainte că gândesc. Acum, cu Cezara la braţ, după ce mă trezise cu sărutul ei la terasă, înaintând pe cheiul Dâmboviţei înspre nicăieri, i-am spus „Am un chef...”. „Serios?”, mi-a răspuns ea zâmbind. „Pe ce te bazezi?”.