Aheii cu carele lor de
luptă
(corespondență Mircea Țuglea – Marin Mincu, mai 1997)
Domnule profesor,
am ajuns cu bine aici, ce-i drept, după un drum cam
obositor, de-a lungul căruia m-am plimbat cu intercity-ul, autobuzul,
personalul şi, în fine, autocarul. Mureşul era umflat din cauza inundaţiilor,
aşa încît trenurile nu treceau peste podul care, din cîte-am auzit, oricum stă
de cîţiva ani să cadă. Din Aradu Nou pînă-n Arad erau cîteva autobuze care,
nici ele, mult nu mai aveau pînă să explodeze. A dat Domnu’ şi m-am suit, de
lîngă gara din Arad, în autocarul de Viena, unde-am ajuns a doua zi, pe-o ploaie
mocănească. În autocar, m-am nimerit alături de-o tipă eterică, asta din cauză
c-avea „ausweis“ nemţesc şi telefon mobil, adică „handy“, cum se spune-n
germana neaoşă. Toate încercările mele de-a intra în vorbă cu ea au eşuat,
poate şi din cauza culorii prea violete, prea strălucitoare, a paşaportului meu
românesc.
În fine, am lăsat-o baltă şi-am continuat să citesc
„Orbitor“-ul lui Cărtărescu, una dintre aripi. Mi se pare mie, sau pe româneşte
se spune „chakre“ (sau „ciacre“, la Vasile Lovinescu) şi nu „chakras“ (pluralul
în „s“ nici nefiind românesc), „quarci“ şi nu „quarcuri“? Apoi, ce părere aveţi
de adjectivul „art-nouveau“, în fraza „bucla îi cădea graţios, art-nouveau, pe
umăr“? Ori jargonul medical, luat parcă din enciclopediile medicale sau din „Medicina
pe înţelesul tuturor“, cu care MC îşi împănează-n ultima vreme teoriile despre
lumile-n lumi? Chiar vreau să-i arăt amicei mele doctoriţe fragmentul
respectiv, asta şi fiindcă sînt convins dinainte c-o să rîdă în hohote. Mereu
îmi zice că noi, literaţii, folosim quasi-aiurea termenii medicali, numai
pentru că seamănă cu „ismele“ alea care ne plac atît. Odată, MC însuşi şi-a
făcut mea culpa, precum
crainicul de la TV împins de Dinescu, din cauză că glandele de care vorbea-n
„Visul“ erau, anatomic vorbind, aşezate exact invers. Una peste alta, „Orbitor“
mi se pare un mare eşec, iar surlele şi trîmbiţele care l-au
precedat/întîmpinat, cam degeaba. Chiar am de gînd să scriu cîte ceva despre
el, dar asta după ce-l diger pe Baudrillard, al cărui triptic despre
„seducţie/simulacre/strategie“ tocmai l-am terminat. MC l-a citit şi el pe
Baudrillard (de aici vine „hiperrealitatea“ lui), dar, după cum am impresia,
într-un mod cam maniac.
Fiindcă tot veni vorba... mi-aţi propus mai demult să scriu
ceva despre postmodernism (de-aici înainte, prescurtat PM) pentru colocviul din
vară. Practic, eu văd acum în PM cel puţin două lucruri. Un prim stadiu rece,
mecanic, structuralist, care mizează pe dezmembrare, care dizlocă structurile
romaneşti, eventual parodiindu-le. O literatură a tăcerii (Hassan), centrată
asupra vidului semnificant. În filosofie, hermeneutica vicioasă a lui
Heidegger, care face din limbă, din opera poetică, aproape un instrument
metafizic. Poezia lui Celan. În arhitectură, reacţii orgolioase la dictonul
modernist al lui Mies, „less is more“ („mai puţin e/înseamnă mai mult“), de
pildă anti-dictonul lui Venturi, „less is a bore“ („mai puţin e/înseamnă
plictiseală“). Litania marxisto-freudiană a lui Deleuze & Guattari din
„Anti-Oedipe“. Metaficţiunea americănească, cu succes doar de critică, nu şi de
public (cu o excepţie, „The Gravity’s Rainbow“ al lui Pynchon, model declarat
pentru „Orbitor“). Post-marxismul. Habermas, modernitatea ca proiect neîmplinit
(„unvollendetes Projekt“). La noi, textualisme Tel-Quel trase de păr, azi
aproape ilizibile. Şi, chiar mai înainte, onirismul. Mare parte din optzecism,
umplutura. Cărtărescu acum, în „Orbitor“.
De cealaltă parte, hiperrealul lui Baudrillard.
Supraproducţia de sens, care-şi anulează produsul. Atotseducţia, care-nvăluie
realul în cruste succesive de scenarii semiotice, pînă ce acesta dispare.
Războiul din Golf care n-a avut loc. Debarcarea din Somalia, transmisă-n direct
de CNN, ai cărei reporteri aşteptau pe plajă. Microficţiunile lui Lyotard,
PM-ul ca stare de naştere a operei (în postfaţa la ediţia engleză a „Condiţiei
postmoderne“). Al treilea sex, „Manifestul pentru cyborgi“ al Sylviei Benhabib.
SF-ul ca gen „serios“, cyberpunk-ul american, trilogia „Neuromancer“ a lui
Gibson. Implozia informaţională, Internet-ul Alef, prin care poţi aluneca, din
Tot în Tot, ani întregi fără număr. Triumful textualismului, prin Net (adică,
prin „reţea“), World Wide Web-ul, „pînza de păianjen cît lumea
de-ntinsă“. Lectura pe verticală, hipertextul. La differance. Textualismul
lui Derrida. Marginile filosofiei. Stadiul oglinzii al lui Lacan. Insula-n
insulă. Plăcerea textului. Arta video, Nam June Paik. Mesajul ca mediu, la
McLuhan. Arhitectura veselă, stilul Hundertwasser în Viena. Haas-Haus, chiar
sub Stephansdom. Voci, mii de voci. „Balamucul“ lui Caius Dobrescu. „Poeziile
patriotice“ ale lui Bodiu. Bodiu aşa, ca personaj. Borges, sud-americanii.
Agopian, Cărtărescu din „Visul“. Liviu Ioan Stoiciu, Ion Mureşan. „Murrealistul
3“. „Proezia“. Romanul pe care-ncerc să-l scriu.
Era, desigur, inevitabil s-ajung tot la mine. De-acolo
plecasem, de fapt. Pretextul pentru o astfel de incursiune, halucinantă numai
prin titluri şi nume, darmite... l-ar constitui polemica Habermas-Lyotard, mai
precis un text pe care Richard Rorty l-a scris despre această polemică, în
„Philosophical Papers II“. Rorty exclude orice metafizică, după el (şi-n lunga
tradiţie a pragmatismului american) semnificaţia conceptelor care, altfel, ar
presupune vreo teorie fundaţionalistă, fiind doar rezultanta unui consens
pragmatic. Faptul că, de exemplu, metanaraţiunile istorice (cea marxistă, cea
hegeliană etc) nu mai au relevanţă înseamnă pur şi simplu că ele nu mai au
relevanţă pragmatică.
Lucru care exclude, desigur, post-marxismul şi odată cu el şi pe Habermas. Dar
faptul că o metanaraţiune despre metanaraţiuni (cea a lui Lyotard) are încă
relevanţă poate însemna că nu toate (meta)naraţiunile şi-au pierdut relevanţa
pragmatică, că nu ne aflăm, cum ar zice Lyotard, în era amurgului (sfîrşitului,
morţii) metanaraţiunilor. Aşadar, naraţiunea (ficţiunea, discursul filosofic)
sînt încă posibile şi, mai mult, cerute. Publicul se vrea (s-a vrut
întotdeauna) sedus. Numai că tacticile de seducţie devin din zi în zi mai
complicate. De fapt, după Baudrillard, ele proliferează demult în sine, pentru
sine – autonom.
Sper că pînă-n iunie, cînd (cred, totuşi, că) o să vin la
Tîrgul de Carte, să vă aduc şi un text mai consistent. Ceea ce v-am scris acum
e doar aşa, o prezentare generală. Mîine trimit şi scrisorile către editura
Routledge şi către Brian McHale, cu invitaţia la colocviul din vară. Le-am
scris deja prin Internet. Nu-i prea rău, nu? Mă gîndisem la un nume pentru
pagina de Internet: Pontica. Nu numai de la numele editurii, desigur. E o
chestie în care ar intra toate, pînă şi aheii cu carele lor de luptă.
Două întrebări:
Tot aşteptîndu-mi viza, s-ar putea să ajung în ţară chiar
cînd începe colocviul din vară, şi nu singur, ci împreună cu amica mea,
doctoriţa – de fapt, doctoriţă din iunie, cînd termină facultatea. Aş vrea s-o
cunoaşteţi.
Unde aş putea să public un articolaş despre MC, fără să
supăr pe toată lumea?
Am vorbit, în ţară, cu Amalia. Mi-a spus că vrea să-şi facă
doctoratul cu dumneavoastră, pe avangardă cică. I-am sugerat să mai plece un an
în State, să vină c-o temă precisă şi c-o bibliografie cît casa şi-apoi să vă
caute. Are unde sta, are chiar şi o ofertă din partea unei biserici româneşti,
să predea limba copiilor care-au mai uitat-o. Însă e foarte nehotărîtă. Un
cuvînt din partea dumneavoastră ar motiva-o enorm.
Aștept să ne revedem,
Mircea Țuglea
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu