Divina (sublima) 9

Atât ne este de apropiată venirea

atât de îndepărtată întoarcerea.

Vedem capătul liniei, într-un ochean

ne izbim de ea ca de geam.

Ne mână, parcă, o sanie de căţei

trasă de noi prin nămeţii grei.

Ştim lumina. Ştim divina. Nu

ştim

sublima.

Printre cristalele reci, printre tulpine

de arbori crescute în profunzime

între seminţe mărunte, şi

piscuri crunte, urcăm

înspre munte.

Există-un animăluţ care ne-nvârte, în

fiecare din noi, zi

de zi, noapte de noapte

şi există un alt animăluţ care ne-nvârte

din afară.

Care-i divin

şi care-i sublim? Pot fi, oare

ele deodată? Putem

alege-ntre ele vreodată? Stăm

pleoştiţi în
câmpuri albastre, muntele se scutură-n
avalanşe

de urcuşurile noastre.