Pumni

Parcă începe totul dintr-o dimineaţă de vară, când eu, aproape că îmbrăcat doar cu tenişi, mărşăluiam către şcoala sportivă la meciul de handbal. Întârziasem, meciul începuse deja, de pe margine părea că jucătorii fac gesturi disperate, asemenea unor avioane în cădere. Antrenorul, unul bătrân, cu mari şi prelungi riduri pe frunte, acelaşi care mă-ntrebase de ce nu joc întotdeauna aşa bine, m-a certat şi m-a trimis să intru-n teren, fără nicio încălzire. O făcusem oricum pe drum. Şi acum, venind dinspre magazin, înaintând în paralel c-un căţel dus cu grijă în braţe de stăpâna-i, după un schimb de priviri, m-am întrebat dacă el chiar ştie la ce mă gândesc. Părea să-mi spună că ştie, mai mult, părea să mă-ntrebe dacă eu ştiu la ce se gândeşte el. Nu ştiam – nu ştiu la ce se gândeşte cineva, fie chiar şi-un căţel. Antrenorul, probabil, m-o fi înjurat îndelung, dar s-a şi bucurat când am apărut, înfăşurat în tenişii mei, după felul cum cutele frunţii i s-au ridicat. Am intrat imediat în joc şi am dat 10 goluri în tot meciul. Căţelul din braţele doamnei n-a înţeles: a lătrat scurt, vesel şi fără vlagă, după care a dat colţul. Am pierdut meciul. Am dat o pasă de vreo 20 de metri, pe extremă – că eu eram, vezi Doamne, pivot, adică conducătorul jocului – şi Adi Cioară a ratat. Puteam să egalăm, sau să câştigăm, nu mai contează. Scorul era de 19-20, sau de 20-19, sau de 13-14, cine mai ţine minte? Un meci de handbal pe terenul şcolii sportive, pe care Denisa îl privea de la etajul 7, serios, de ce-ar prezenta vreo importanţă? Ceea ce n-a văzut Denisa, ceea ce nici căţelul n-a văzut, este faptul că, în vestiar, i-am spus extremei „Adi, dacă prindeai pasa aia, câştigam. Din cauza ta am pierdut, cioară”. Adi, care era şi ţigan, pe lângă faptul că-l chema Cioară – deşi „cioară” era un apelativ comun, în acele vremuri – de multe ori, la sfârşit de săptămână, sau la sărbători pecum Ziua Monarhiei, pe 10 Mai, fratele meu mă lua la tot felul de petreceri unde nu se vorbea decât cu „cioară” – „Ce faci, cioară?”, „Bine asemenea, cioară” – ei, Adi s-a îndreptat către mine nervos, în vestiar, şi a început să-mi care pumni peste faţă. Am fost atât de surprins încât n-am mai putut decât să-mi ridic braţele, în semn de apărare. Era de faţă toată echipa, al cărei căpitan eram eu. Se savura momentul. Un căpitan luat la bătaie de-o extremă. Extrema extremei. Încasam pumnii ăia fără nicio intenţie de a riposta. Pur şi simplu. Foarte târziu, i-am zis fratelui meu mai mare despre ceea ce se întâmplase. M-a luat de mână şi am plecat la o plimbare prin tot oraşul. Într-un final, am dat de Adi Cioară – era singur, pe un câmp de nisip din curtea şcolii. „Dă-i un pumn”, mi-a zis fratele meu cel mare. „Nu ştiu”, am zis. „Dă-i un pumn, acum!”. Mâna îmi oscila, cam febrilă. Aş fi vrut să-i trag un pumn. „Nu pot”, am zis.