Am citit de două ori la Euridice. A treia oară eram pus pe afiş, alături de Vasile Leac, dar n-am mai putut ajunge pentru că fiul meu, Andrei Luca, dădea semne că vrea să vină pe lume. Erau chiar foarte multe semne. Totul a fost bine. Acum se plimbă cu căruciorul prin parc, îl miros curioase pisicile. Peste câţiva ani poate va simţi pentru prima dată ce este poezia. Aşa, doar aruncând cu pietricele în apă şi stârnind cercuri. Iar peste alţi ani va învăţa la şcoală cum se întâlneau nu ştiu ce mari scriitori, pe atunci doar puştani, la muzeul literaturii sau într-o sală cu oglinzi, şi vorbeau tot despre cercurile astea din apă. Despre cum unii ziceau că ei nu mai fac poezie (no longer poetry, ca să-l cităm pe Urmanov şi antologia sa englezească, care are ca bază de selecţie explicită tinerii poeţi care au citit la Euridice), despre cum se făceau alţii că-s „fracturişti” (ăştia probabil c-ar fi trebuit să se ia la bătaie cu „utilitariştii”), deşi până la urmă tot „lirism elementar” produceau, sau despre tipii de la Constanţa care au ajuns toţi, nu se ştie prea bine de ce, foarte „fericiţi”, poate fiindcă stăteau la malul mării şi îl vedeau mai des pe „cel mai influent susţinător” al tinerei generaţii (cum îl numeşte tot Urmanov pe Marin Mincu în prefaţa „ne-mai-poeziei” sale). Pun pariu că nu va înţelege prea mult din amărăciunea tensionată a textelor de tranziţie, din zvârcolirea finelui şi începutului de mileniu, dar cred că va simţi şi iubi această poezie proaspătă care s-a scris la Euridice. Ne-mai-poezia vederii Euridicei şi ieşirii din subterane, la lumină, în cercurile care se reflectă din apă pe cer.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu