Banc elitist

Am dat ieri, pe când căutam să-mi găsesc un loc pe plaja supraaglomerată, peste un tip care semăna leit cu Mugur Grosu mai tânăr şi care căsca plictisit, alături de puicuţa-i, prefăcându-se că nu mă cunoaşte. Nu mai are importanţă dacă era el sau nu, în povestea de faţă. Mi-am amintit, din cauza unui reflex vindicativ (cu Mugur n-am mai vorbit de când m-a făcut "inimă neagră" într-un proiect comun, adică de vreo trei ani, cu excepţia acestor replici), de bancul pe care l-a postat întâi pe Facebook, iar după aceea l-a pus pe coperta din spate a ultimului său volum, Status. Este ceva (citez din memorie) intitulat "banc elitist": "Pleşu, Liiceanu şi Patapievici intră într-un bar". Gata. Ăsta este bancul. Frumos - dar ce se întâmplă după aceea? Poate că la bar era Noica, îmbiindu-i cu un "coniac tare, întru fiinţă?". Poate că Patapievici ar fi cerut doar "o bere recentă"? Liiceanu, vodcă "fără limite"? Pleşu, doar "ce beau îngerii"? Nu-i foarte deplasat să ne închipuim, din moment ce Noica a ţinut în anii '80 o conferinţă în faţa chelnerilor (pe bune!) în care susţinea, sus şi tare, cum că doar limba română are "neatârnarea" (adică, independenţa) - falsificând complet Unabhängigkeit-ul nemţesc, care exact asta înseamnă, şi pe care, desigur, îl cunoştea foarte bine. Mie toate astea îmi transmit, cum să spun, o senzaţie de neadecvare deprimantă, mai rea decât simpla întâlnire cu un fost prieten la plajă. Este o neadecvare totală, fără limite, recentă, îngerească, întru fiinţă - dar abhängig, atârnată, de poncifele unei lumi pe cale să se stingă.