Locuri de ascuns (1)

Îmi tot spun ai mei că am fugit într-o noapte din spital, lucru pe care nu mi-l amintesc, şi m-am ascuns acasă pe dulapul din dormitor ca să nu mă găsească ei. În schimb ţin minte acel dulap, deasupra căruia îmi făcusem culcuş, mă căţăram deschizând uşile şi urcând pe rafturi, aveam şi-o pătură acolo, şterpelită de cine ştie unde, înainte de a-l escalada îmi aruncam cărţile de poveşti şi apoi, din două mişcări, eram sus doar eu şi tavanul, să ne privim îngăduitori. Când veneau părinţii şi fratele meu, sau chiar şi cu ei în casă, cu greu reuşeau să mă găsească, de parcă n-ar fi crezut că ăla micu’ s-a căţărat iar pe dulap, deşi o făcuse de-o mulţime de ori, de parcă n-ar fi înţeles, deşi era foarte de înţeles, că o va face din nou, cel puţin până când dulapul însuşi nu-l va mai suporta şi se va prăbuşi sub el gâfâind. Dar acum, pe moment, dulapul ăsta era îndrăgostit de mine şi nici măcar nu-l citise pe Brumaru. Mă ţinea acolo în coama lui, ca un elefant, şi zornăia ameninţător cu trompa de câte ori încerca cineva să mă caute. Sforăia din colţi, tropăia din copite, îşi flutura coada, încrunta urechile, împungea din corn, tăia aerul din aripi, spumega din clonţ – orice numai să mă ţină acolo.