O scrisoare către Marin Mincu

Tot scotocind printre fișiere și luni de fiere, am dat de scrisoarea asta - trimisă din Viena, în 1997, către Marin Mincu. Nu cred c-a răspuns:

Aheii cu carele lor de luptă

(corespondență Mircea Țuglea – Marin Mincu, mai 1997)

Domnule profesor,

am ajuns cu bine aici, ce-i drept, după un drum cam obositor, de-a lungul căruia m-am plimbat cu intercity-ul, autobuzul, personalul şi, în fine, autocarul. Mureşul era umflat din cauza inundaţiilor, aşa încît trenurile nu treceau peste podul care, din cîte-am auzit, oricum stă de cîţiva ani să cadă. Din Aradu Nou pînă-n Arad erau cîteva autobuze care, nici ele, mult nu mai aveau pînă să explodeze. A dat Domnu’ şi m-am suit, de lîngă gara din Arad, în autocarul de Viena, unde-am ajuns a doua zi, pe-o ploaie mocănească. În autocar, m-am nimerit alături de-o tipă eterică, asta din cauză c-avea „ausweis“ nemţesc şi telefon mobil, adică „handy“, cum se spune-n germana neaoşă. Toate încercările mele de-a intra în vorbă cu ea au eşuat, poate şi din cauza culorii prea violete, prea strălucitoare, a paşaportului meu românesc.
În fine, am lăsat-o baltă şi-am continuat să citesc „Orbitor“-ul lui Cărtărescu, una dintre aripi. Mi se pare mie, sau pe româneşte se spune „chakre“ (sau „ciacre“, la Vasile Lovinescu) şi nu „chakras“ (pluralul în „s“ nici nefiind românesc), „quarci“ şi nu „quarcuri“? Apoi, ce părere aveţi de adjectivul „art-nouveau“, în fraza „bucla îi cădea graţios, art-nouveau, pe umăr“? Ori jargonul medical, luat parcă din enciclopediile medicale sau din „Medicina pe înţelesul tuturor“, cu care MC îşi împănează-n ultima vreme teoriile despre lumile-n lumi? Chiar vreau să-i arăt amicei mele doctoriţe fragmentul respectiv, asta şi fiindcă sînt convins dinainte c-o să rîdă în hohote. Mereu îmi zice că noi, literaţii, folosim quasi-aiurea termenii medicali, numai pentru că seamănă cu „ismele“ alea care ne plac atît. Odată, MC însuşi şi-a făcut mea culpa, precum crainicul de la TV împins de Dinescu, din cauză că glandele de care vorbea-n „Visul“ erau, anatomic vorbind, aşezate exact invers. Una peste alta, „Orbitor“ mi se pare un mare eşec, iar surlele şi trîmbiţele care l-au precedat/întîmpinat, cam degeaba. Chiar am de gînd să scriu cîte ceva despre el, dar asta după ce-l diger pe Baudrillard, al cărui triptic despre „seducţie/simulacre/strategie“ tocmai l-am terminat. MC l-a citit şi el pe Baudrillard (de aici vine „hiperrealitatea“ lui), dar, după cum am impresia, într-un mod cam maniac.
Fiindcă tot veni vorba... mi-aţi propus mai demult să scriu ceva despre postmodernism (de-aici înainte, prescurtat PM) pentru colocviul din vară. Practic, eu văd acum în PM cel puţin două lucruri. Un prim stadiu rece, mecanic, structuralist, care mizează pe dezmembrare, care dizlocă structurile romaneşti, eventual parodiindu-le. O literatură a tăcerii (Hassan), centrată asupra vidului semnificant. În filosofie, hermeneutica vicioasă a lui Heidegger, care face din limbă, din opera poetică, aproape un instrument metafizic. Poezia lui Celan. În arhitectură, reacţii orgolioase la dictonul modernist al lui Mies, „less is more“ („mai puţin e/înseamnă mai mult“), de pildă anti-dictonul lui Venturi, „less is a bore“ („mai puţin e/înseamnă plictiseală“). Litania marxisto-freudiană a lui Deleuze & Guattari din „Anti-Oedipe“. Metaficţiunea americănească, cu succes doar de critică, nu şi de public (cu o excepţie, „The Gravity’s Rainbow“ al lui Pynchon, model declarat pentru „Orbitor“). Post-marxismul. Habermas, modernitatea ca proiect neîmplinit („unvollendetes Projekt“). La noi, textualisme Tel-Quel trase de păr, azi aproape ilizibile. Şi, chiar mai înainte, onirismul. Mare parte din optzecism, umplutura. Cărtărescu acum, în „Orbitor“.
De cealaltă parte, hiperrealul lui Baudrillard. Supraproducţia de sens, care-şi anulează produsul. Atotseducţia, care-nvăluie realul în cruste succesive de scenarii semiotice, pînă ce acesta dispare. Războiul din Golf care n-a avut loc. Debarcarea din Somalia, transmisă-n direct de CNN, ai cărei reporteri aşteptau pe plajă. Microficţiunile lui Lyotard, PM-ul ca stare de naştere a operei (în postfaţa la ediţia engleză a „Condiţiei postmoderne“). Al treilea sex, „Manifestul pentru cyborgi“ al Sylviei Benhabib. SF-ul ca gen „serios“, cyberpunk-ul american, trilogia „Neuromancer“ a lui Gibson. Implozia informaţională, Internet-ul Alef, prin care poţi aluneca, din Tot în Tot, ani întregi fără număr. Triumful textualismului, prin Net (adică, prin „reţea“), World Wide Web-ul, „pînza de păianjen cît lumea de-ntinsă“.  Lectura pe verticală, hipertextul. La differance. Textualismul lui Derrida. Marginile filosofiei. Stadiul oglinzii al lui Lacan. Insula-n insulă. Plăcerea textului. Arta video, Nam June Paik. Mesajul ca mediu, la McLuhan. Arhitectura veselă, stilul Hundertwasser în Viena. Haas-Haus, chiar sub Stephansdom. Voci, mii de voci. „Balamucul“ lui Caius Dobrescu. „Poeziile patriotice“ ale lui Bodiu. Bodiu aşa, ca personaj. Borges, sud-americanii. Agopian, Cărtărescu din „Visul“. Liviu Ioan Stoiciu, Ion Mureşan. „Murrealistul 3“. „Proezia“. Romanul pe care-ncerc să-l scriu.
Era, desigur, inevitabil s-ajung tot la mine. De-acolo plecasem, de fapt. Pretextul pentru o astfel de incursiune, halucinantă numai prin titluri şi nume, darmite... l-ar constitui polemica Habermas-Lyotard, mai precis un text pe care Richard Rorty l-a scris despre această polemică, în „Philosophical Papers II“. Rorty exclude orice metafizică, după el (şi-n lunga tradiţie a pragmatismului american) semnificaţia conceptelor care, altfel, ar presupune vreo teorie fundaţionalistă, fiind doar rezultanta unui consens pragmatic. Faptul că, de exemplu, metanaraţiunile istorice (cea marxistă, cea hegeliană etc) nu mai au relevanţă înseamnă pur şi simplu că ele nu mai au relevanţă pragmatică. Lucru care exclude, desigur, post-marxismul şi odată cu el şi pe Habermas. Dar faptul că o metanaraţiune despre metanaraţiuni (cea a lui Lyotard) are încă relevanţă poate însemna că nu toate (meta)naraţiunile şi-au pierdut relevanţa pragmatică, că nu ne aflăm, cum ar zice Lyotard, în era amurgului (sfîrşitului, morţii) metanaraţiunilor. Aşadar, naraţiunea (ficţiunea, discursul filosofic) sînt încă posibile şi, mai mult, cerute. Publicul se vrea (s-a vrut întotdeauna) sedus. Numai că tacticile de seducţie devin din zi în zi mai complicate. De fapt, după Baudrillard, ele proliferează demult în sine, pentru sine – autonom.
Sper că pînă-n iunie, cînd (cred, totuşi, că) o să vin la Tîrgul de Carte, să vă aduc şi un text mai consistent. Ceea ce v-am scris acum e doar aşa, o prezentare generală. Mîine trimit şi scrisorile către editura Routledge şi către Brian McHale, cu invitaţia la colocviul din vară. Le-am scris deja prin Internet. Nu-i prea rău, nu? Mă gîndisem la un nume pentru pagina de Internet: Pontica. Nu numai de la numele editurii, desigur. E o chestie în care ar intra toate, pînă şi aheii cu carele lor de luptă.
Două întrebări:
Tot aşteptîndu-mi viza, s-ar putea să ajung în ţară chiar cînd începe colocviul din vară, şi nu singur, ci împreună cu amica mea, doctoriţa – de fapt, doctoriţă din iunie, cînd termină facultatea. Aş vrea s-o cunoaşteţi.
Unde aş putea să public un articolaş despre MC, fără să supăr pe toată lumea?
Am vorbit, în ţară, cu Amalia. Mi-a spus că vrea să-şi facă doctoratul cu dumneavoastră, pe avangardă cică. I-am sugerat să mai plece un an în State, să vină c-o temă precisă şi c-o bibliografie cît casa şi-apoi să vă caute. Are unde sta, are chiar şi o ofertă din partea unei biserici româneşti, să predea limba copiilor care-au mai uitat-o. Însă e foarte nehotărîtă. Un cuvînt din partea dumneavoastră ar motiva-o enorm.

Aștept să ne revedem,
Mircea Țuglea



Zid vid (starea sistemului) 10

Încerc
să-mi mişc picioarele
de-amorţite ce sunt.
Unul merge, celălalt nu.
Dar nu-i aceeaşi minte
care le spune? Cui
călcâiul i se supune? Ce-i
acest blocaj, în căpăţâna-mi de ce-i
un ambuteiaj? N-am
conexiune cu propriile glezne, satelitul
a căzut luat de bezne, semnal
este de-o liniuţă, abia
pot să m-aşez pe-o băncuţă. Şi,
acolo, zidul mă-nfăşoară
c-o senzaţie de frig, ca steluţele
de gheaţă pe geam, iarna
răzuind cu gheruţele
lor diamantine ochiuri prin zid.
Şi închid. Resetez
comunicaţiile-n vid. Nu
funcţionează. Un beculeţ roşu
care indică starea sistemului
clipeşte, mă tem că nu voi putea
să mă redeschid, că
voi rămâne prins, şi acid
ca o baterie uzată
în zid.

James Bond

Mă întâlnesc, într-un magazin, cu o fostă elevă de-a mea - Sânziana. Ne uităm lung unul la celălalt, de parcă ne-am cunoaşte, dar nerecunoscându-ne. Într-un târziu, ne salutăm. Îmi spune că este poliţistă, la secţia din spatele blocului meu. "Bine", zic, "când am nevoie de-un James Bond, te sun".

Corinaş

[Am găsit acum, căutând altceva, un poem din 1993, când eram cu Corina, pentru o scurtă perioadă. Cred că n-o să supere, dacă-l public. Oricum, nici nu ştiu dacă mai este în ţară. Mulţumesc, Corinaş]

Corinaş,

îţi place alintul
murmurarea şi absintul
ce din sine îmi răsare
când vorbesc, cu tine oare?

(dar acum eu joc cuvinte
şi le uit şi le aminte)

dulce, bună plictiseală
îi scriu Corinei, corindări
adulmecând a ireală
recea mireasmă din nări.

Zid vid (calcani) 9

Sunt foarte supărat, cumva
am senzaţia că bateriile mi s-au terminat.
Nu mai pot reda acel dans al pisicii fără coadă
nu mai prind corcoduşele, căzându-mi
în palmă: Valurile s-au blocat, stau
încremenite ca-n poză într-un zid
cam ciudat,
blocurile se-unduiesc, bărcile abia
mai plutesc, şi trec milioane, pline de calcani
într-un flux nevăzut de ani. Sunt
foarte supărat - cred că nopţile au plecat, că stelele
se duelează-ntre ele, văd
până la capăt, adevărul adevărat. Acela
că nu putem fi aici, că nu
ne-a fost dat.

Eroroarea

Nu ştiu de ce avem atât de multe erori. Greşim parcă prea des, Mă invadează, intens, senzaţia că suntem nişte orori, nişte ciori rătăcite pe-o sperietoare de ciori.

Cărţi şi trotinete

În portbagaj am trei cutii de cărţi, patru trotinete şi-o minge. Nu ştiu la ce-mi folosesc.

Zid vid (caisă) 8

M-am întâlnit, pe stradă, cu mine
mâncam o caisă, cum, Doamne, mi-am zis
să nu fiu eu la o bere, să fumez
cum să mănânc o caisă, în public
să lipsesc de la datorie? Ce va crede
lumea despre mine? Mă va considera laș?
Sau ăsta-i, poate, un semn că îmbătrânesc, că
mă dizolv odată cu anii, că nici frunzele
nu mai au aceeași culoare ca-n tinerețe
că, în general, tinerețea nu există decât
când ai pierdut-o.
O caisă, o simplă caisă
ronțăită lent, în mers, îți poate
da senzația c-ai intrat deja-n zid –
c-ai fost șters.

Zid vid (impenetrabil) 7

Impenetrabil
așa îl simt. Zidul
ce stă dincolo de fereastra mea.
Încerc să scot mâna prin ea
și mă lovesc de o gelatină
vâscoasă, cremoasă, cu arome
care mai de care, intru
cu mâna într-o altfel de arătare. A
zidului, ce ne desparte
între viață și moarte.
Dar nu renunț, ultima încercare
e să străpung geamul încins de soare
închis, să sparg zidul, cu
mâna întinsă ca o floare.
Să cred, umil
în impenetrabil.

Zid vid (deplasare spre roşu) 6

La marginea lumii noastre: orizontul.
La marginea universului: depărtarea-i
spre niciunde. Unde, oricum, nu poţi pătrunde.
La marginea pomului, o frunză.
La marginea casei omului, o uşă.
La marginea conştiinţei noastre: un zid.
La marginea zidului: vid. Şi un alt
zid. Parcă avid.

Aşa cum spaţiul se măreşte, din cauza
efectului Doppler, a deplasării spre roşu
şi noi ne umflăm ca nişte baloane, dar
devenim prin asta mai mici. Crescând
noi, galaxiile cresc, la rându-le, ca
să ne facă loc. Iar zidul, cel vid
se extinde. E mai avid.

Ce-i dincolo de margine, de capăt, de
tot ce-am văzut?
Necunoscut, necunoscut.
Dincolo de frunză, de uşă, de orizont?
E-un zid. Şi mai avid.
Cu cât cunoaştem mai mult, cu atât
ştim mai puţin. Cu cât vorbim
cu atât tăcem mai adânc.
Este-o deplasare spre roşu, deja
aproape spre negru, către
necunoscut, necunoscut.

Zid vid (infinit) 5

Ştim că zidul e rău
că n-avem nicio şansă
că vom muri, vom dispărea
dar mergem, ca-n transă
spre infinit.

Aici, este ceva de gândit - să
luăm o pauză, publicitară, să
ne gândim ce o face pe gâscă să sară
oare numai ideea
c-ar depăşi zidul vid?
C-ar merge, astfel, spre infinit?

Avem infinitul în noi, ascuns
de nenumărate lucruri pătruns, avem
miliarde de chestii ce chem
minunea. Avem
lumea.

Dar, între noi şi lume
se întrepune
un vid: zidul ăsta
translucid.

Ştim, zidul e rău
n-avem nicio şansă
dar mergem
ca-n transă.

Zid vid (soare) 4

Văd un zid
livid
în faţa ochilor mei
(nici nu ştiu dacă sunt ei).
Păşesc peste scame
tomberoane şi rame
de fotografii
(nici nu ştiu dacă tu o-i mai fi
în ele).
Merg până la capăt
sughiţ, îngheţ şi mă clatin, subit
vreau deodată să fiu iubit, să-mi dai soare
prin zidul ăsta ce doare.

Zid vid (caracatiţe) 3

Mă pregăteam să plec
m-am încălţat şi-am deschis uşa
când, ce-am văzut?
un zid străveziu
însă, cumva, parcă viu.
Am păşit prin el, ca printr-un tunel
şi dincolo, ce m-aştepta?
Broaşte, ţestoase, înfulecând oase.
Miriapozi, dând veseli din cozi.
Rechini, distanţi şi străini.
Caracatiţe, ca scoase din cratiţe.
Asta mă aştepta. N-am
mai plecat. M-am
descălţat şi m-am întors
trist în pat.

Zid vid (colosseum) 2

Visez, uneori
că înot printr-un oraș scufundat
și mă lovesc de un zid -
zidul ce ne-a fost dat.
Foarte rar, trec peste catedrale
submerse, întâmpin rafale
adverse. Colind
în peisajul acvatic, ca prin aer.
Sunt acolo locurile pe unde am fost
scufundată-i Piața Signoriei din Florența
scufundat este Stephansdomul din Viena
scufundat Colosseumul.
Eu, unul
înot
până ce pot
să mă ridic, și devin
și mai mic.

Auto-devorare

Am visat că fusesem condamnat la auto-devorare. M-a întrebat Consiliul Galactic, sau ce-o fi fost, dacă sunt de acord să mă mănânc. Sigur, am spus eu vesel, fac asta și-acum.