Alina (13)

Lucrurile frumoase, de obicei, se fac fără bani. Ce senzaţie să leneveşti ore-n şir, cu picioarele-n mare, pe plaja din Sulina, ştiind că n-ai bani nici să te-ntorci. Ce senzaţie-n sine, să leneveşti. Leneveala l-a făcut pe om. Sunt convins că diferenţa dintre omul de Neanderthal şi cel de-acum, homo sapiens sapiens sapiens, şi tot aşa, a fost făcută de unul care-şi clătea picioarele-n mare, în briza dulce a înserării. Pe care l-a pocnit o idee, de pildă: de ce să vânez animale când pot pune capcane? De ce să prind peşti cu mâna, când pot folosi o undiţă? Următoarea fază a fost dezvoltarea conceptului de „capcană”, de „undiţă” – de fapt, construirea lor. Adică, cum se pot face? A doua zi, a pus o capcană improvizată în pădurea malului muntos, lângă nişte mici cascade, unde veneau animalele să se-adape. A găsit, după aceea, o căprioară care se mai zbătea încă în ea. I s-a făcut milă şi-a eliberat-o, deşi o putea ucide. Era, totuşi, ceva cu capcana, nu cu căprioara, care coborâse atâta vreme din vârf de munte până aproape de mare, să bea apă. În următoarea zi, a făcut o capcană mai mare, care s-o lase să cadă pe căprioară în groapă, fără să mai poată ieşi. Şi, peste încă vreo câteva zile, a găsit una rumenă, dolofană, aproape moartă. A omorât-o rapid, tăindu-i gâtul fraged – şi şi-a spus: „am inventat capcana!”. Stând aici în mare, aproape golit de puteri, ca o baterie Duracell descărcată, simţeam că-mi inventam, mie însumi, capcana.

Alina (10)

Când ne-am întors în Tulcea, am aflat că banii noştri – ăia puţini pe care-i aveam – nu mai erau valabili. Guvernul făcuse-o reformă monetară, sau cam aşa ceva, tăind patru zerouri şi emiţând alte bancnote, din plastic. Cele vechi nu mai puteau fi schimbate decât la Banca Centrală, sau, mă rog, Judeţeană. Am fost chiar comici când am intrat, cu hainele lăbărțate (după atâta nudism), în bancă – eu cu niște zdrențe de pantaloni scurți, în sandale prăfuite și-un tricou unsuros, care se lipea de corp ca uleiul, Alina și mai mini, într-un fel de șort din blugi, ciufulită, bronzată, fără sutien, cu sfârcurile ivindu-se provocator prin bluză. Funcționarul din bancă s-a uitat mofturos la noi înainte să ne schimbe banii. Rămăsesem cu 30 de lei, în banii cei noi. Traversând Dunărea, înspre Ceatalchioi, ne simțeam ca în luntrea lui Caron. Nimic bun nu ne aștepta.
Gabi era vesel, al naibii, cu Piticu’ zburătăcind împrejurul grătarului, pe care se coceau nu unul, ca de obicei, ci trei crapi grăsuți. Aparent, cumpărase dimineața, ca să sărbătorească, pe lângă cel pe care i-l aruncau pescarii, alți doi crăpceni. Avea și ceva vin de Niculițel. Nu înțelegeam ce se întâmplase, și de unde motivul de bucurie bruscă. Ne-a poftit la o cană de vin și, cu privirea lui bonomă, ne-a spus: tocmai publicase o carte la o editură din Anglia, plătită cu câteva mii de lire sterline. Părea astronomic. Îl invidiam. N-am publicat nicio carte, nu știu cum e (poate că asta de-acum?) – dar atunci mi-am dorit să dispar, undeva în apele Dunării. Cu cei 30 de lei ai noștri, ce puteam face, decât să ne înecăm?
Întotdeauna m-au salvat femeile – chiar și când, furioase, mă zgâriau pe brațe ca mâțele. Aerul lor, parfumul unic – până și astăzi recunosc o femeie, pe care cândva am avut-o, după miros. Sunt ca un orb ce înaintez – după ele. Simțuri nevăzute, sclipiri în văzduh, străluciri. Continui să merg numai datorită faptului că, uneori, pe stradă, întâlnesc o femeie frumoasă. Că o văd, și știu că și ea mă vede. Trecem așa, unul pe lângă celălalt, dar zâmbind mulțumiți că ne-am văzut. Ne-am înțeles: știm că există atracție, fără reacție. Le simt – și ele mă simt – instantaneu. Cumva extrasenzorial. Pe Alina am cucerit-o (oare?) în urma unei simple discuții la barul de lângă campusul studențesc. Vorbeam, mult, la o cafea. Eu vorbeam cel mai mult, vă dați seama. Dar m-am oprit deodată, văzându-i privirea. Părea să spună:  „De ce te deschizi, atât?”. Ne-am uitat în ochi (contactul vizual este absolut necesar)și am înțeles că ea însăși începuse să se deschidă, ca un nufăr.
Nu era frumoasă, în sensul de-a fi exagerată, aşa cum toate sunt – cel puţin, fâțele astea machiate. Avea ceva clasic: micuţă, dar impunătoare, c-o claritate a formelor de nedescris. Când o vedeai goală – sau aproape (şi am văzut-o mult timp, la Sulina şi mai apoi), îţi dădea senzaţia că este sculptată în basorelief: cu carnea tare, ţâţele ferme, ieşindu-i de sub cămaşă ca nişte săgeţi, cu părul pubian mătăsos – parcă profilat. Dacă o luai în braţe, basorelieful se topea: se înmuia şi scădea. Atunci, abia, devenea atentă. Ieşea, de parcă ar fi fost Ana lui Manole, coborând din zid. Se deschidea. Era floare.
Cum să descrii frumuseţea unui corp pe care l-ai pipăit, cândva – fără să ştii ce-i înăuntru? Căci atingerea este, propriu-zis, doar o pipăire, o palpare, aproape un masaj, al învelişului nostru de carne şi oase. Când ne atingem pe bune, nu ne atingem obrajii, degetele, frunţile: ne atingem mintea, una cu cealaltă, într-o coliziune care devine, încetul cu-ncetul, comuniune. Foarte rar am trăit clipele astea, dar acolo, în acea căbănuţă din Ceatalchioi, cu Piticu’ lătrând când şi când, am simţit-o. Încolăciţi, goi, în pat, ne apropiam tâmplele – şi parcă ne străbătea un curent, un scurtcircuit. Scurt-circuit, ce expresie. Ar trebui să fie lung-circuit. Această scurtcircuitare a noastră nu este decât o pauză în lunga, prea lunga noastră circuitare.

Gabi ne-a împrumutat cu nişte bănuţi, suficienţi ca să ajungem în Tulcea, şi apoi, la Constanţa. Am plecat a doua zi, pe la prânz. O noapte am stat la părinţii Alinei. Apoi am luat trenul: ne uitam unul la celălalt, în reflexia din geam, ştiind că lucrurile astea nu se vor mai întâmpla. Şi ne-am unit, fără să vrem, trişti, tâmplele în fereastra trenului.

Alina (2)

Era lipoveancă, de undeva de pe lângă Slava Rusă, în Tulcea. Acolo se născuse, acolo este şi acum. Venise să facă facultatea, dar nu prea se descurca – la un examen de literatură a ieşit din sala de examen plângând şi mi-a sărit în braţe, mulţumindu-mi c-am ajutat-o. Ştiam că nu citise mare lucru – nimeni nu prea mai citea – dar era vie. Dacă încercam să-i explic, de exemplu, un Leonid Dimov, înţelegea imediat. Avea o flacără în priviri, a ei doar, prin care intra, practic, în personaj: numai crezând că este Jeny, din Jeny şi cei patru sergenţi, a lui Dimov, vedea înţelesul. Trebuia să se identifice, să preia rolul – iar eu să-l joc pe cel al dezertorilor patru sergenţi. Am jucat pe Camil Petrescu, cu Un luminiș pentru Kicsikem, i-am interpretat, pe rând, pe Algazy şi Grummer. A trecut examenele-aşa, cuibărită-n braţele mele. Însă situaţia se-nrăutăţea. Nou-instalatul guvern liberalizase complet preţurile, şi cursul de schimb valutar, după modelul reformei din Polonia – de „terapie prin şoc”. Explodase inflaţia. Eu, în anul în care am început să predau, apoi, la liceu, imediat după ce terminasem facultatea, aveam un salariu care nu-mi ajungea nici pentru vreo zece pachete de ţigări. Ce să mai vorbim despre bursa ei. Imposibil să-ţi iei o casă, măcar în chirie. Să ai un loc al tău. Deşi, în acea perioadă, am ieşit mult în oraş, fără bani – ne socoteam la sânge înainte. Mergeam pe jos – exclus taxiul sau chiar autobuzul. Rămâneam, peste noapte, fie la unul, fie la celălalt, din motive, în primul rând, financiare. Dar astea stârneau în noi o patimă pe care n-am mai simţit-o de-atunci. Eram săraci, ştiam asta – jerpeliţi, ca vai de noi, dar frumoşi îmbrăţişându-ne. Mi-a zis, spre începutul verii: „Vrei să mergem la Tulcea?”. Am stat câteva luni acolo.

Părinţii ei au fost, iniţial, circumspecţi. Nu m-au lăsat să dorm cu ea – că nu eram căsătoriţi, chestii. După câteva seri de băute, cu vin de Niculiţel, au renunţat. Era clar că, dacă mai stăteam acolo, trebuia să fim împreună. Alina era foarte versatilă – una le spunea părinţilor, alta mie. Şoaptele ei mi-au rămas şi acum în minte. Făceam dragoste din cele mai diferite poziţii – nici nu era nevoie să ne ridicăm din pat. Ne întâlneam, la jumătatea jumătăţii, în somn, şi intram unul în celălalt. Nu eu în ea, ci amândoi. Ne pătrundeam. Adormiţi, anesteziaţi, dar cu o uşurinţă neîntâlnită. Totul mergea ca uns. Era ca uns – atât sexul meu, cât şi cel al ei, care se umezea instantaneu. Era suficient să-mi destind muşchii picioarelor, în semitrezie, ca s-o găsesc deja umedă. Şi ţipa. Nici nu vreau să mă-ntreb prin ce-au trecut părinţii ei, în acele câteva săptămâni – după care am plecat la Ceatalchioi. 

Alina (1)

Am cunoscut-o în primăvara aceea, la un miting electoral, undeva prin Piaţa Farului, pentru primul-ministru (ăla cu gâtul scurt, dacă mai ţineţi minte). Purtam, amândoi – şi probabil că de asta ne-am apropiat, nişte sacoşe galbene pe care scria „Eu votez Ion Raţiu Preşedinte!”. Eram chiar în primul rând, şi, în timp ce ăştia-şi ţineau discursurile lor, plicticoase, noi le-arătam, ostentativ, sacoşele. Se înroşeau de furie, arătau ca şi cum ar fi fost băuţi sau bătuţi, dar nu puteau să ne facă nimic – chiar acolo, în faţa tribunei oficiale, ar fi fost ca un linşaj public. Ar fi dat rău, ar fi scris presa – dar, în acelaşi timp, asta nu o vedeau decât ei, cei cocoţaţi la tribună – restul de oameni, care erau în spatele nostru, n-aveau cum şi ce să vadă. După ce mitingul s-a terminat, am plecat împreună, călăuziţi de sacoşele galbene, ca să ne recunoaştem prin mulţime, dar şi ca ţinte ale unei grămezi de oameni. Ţinându-ne de mână, pe strada Traian, aveam senzaţia că rezistăm, că nu este nimic pierdut. A ieşit Ion Raţiu în alegeri, la mustaţă, Preşedinte. Dar am senzaţia că, fără acel gest disperat al nostru, n-ar fi ieşit.
Am condus-o, ameţiţi de rumoare, în parfumul de tei, până la cămin. Era, atunci, studentă în primul an la Litere, iar eu în ultimul an. A doua zi n-am mai rezistat, şi-am sunat-o. Mi-a răspuns caldă, de parcă mă aştepta. În jumătate de oră am ajuns la ea, în vechiul cămin studenţesc din Constanţa (cel nou încă nu se construise). Ne-am văzut în parcul din faţă, pe o bancă. Ne uitam unul la celălalt şi zâmbeam. I-am spus: „N-ar fi mai bine să urcăm?”. „Ba da”, mi-a răspuns, brusc-obosită, „Să mergem”.
Am stat câteva zile în camera ei, abia întrerupte de câte-o plimbare pe faleză. Paznicii deja mă recunoşteau, m-au ţinut minte şi mai târziu. Ceea ce vedeam eu, însă, în ea, era diferit: o fată mignonă, brunetă, ce-şi ascundea privirea, pe care o cântăreai din ochi, împreună cu care nici n-am aflat că Ion Raţiu ajunsese Preşedinte, în timp ce-o iubeam.

Cezara (7 sau 8)

[Închei acum fragmentele din "Cezara", publicate online. Am nevoie să le reiau, să le mai gândesc, de la coadă la cap. Deocamdată, un mic final.]

Când intrasem, la Institutul de Arhitectură, căutând nu ştiu ce laborator în care avea examen, am găsit un miner care spărgea, metodic, cu ranga, şi ţigara aprinsă în colţul gurii, vitrinele cu roci. S-a oprit, ne-a măsurat din priviri şi s-a apropiat de ea. Am simţit aproape fizic cum pluteşte pericolul. Vara, într-o rochiţă scurtă, fistichie, şi cârlionţii revărsându-i-se pe umeri. O blondă într-atât de dulce încât o mâncai din priviri. I-a spus, scurt, „la ce te uiţi, curvo?”, după care i-a tras o palmă, care-a proiectat-o direct în vitrină. Stăteam ca prostit, ştiind că nu pot face nimic. Mi-ar fi tras una cu ranga în cap, iar pe ea, după aceea, probabil că ar fi violat-o. Trebuia să ieşim, repede, să părăsim laboratorul, cu rocile şi minerul lui cu tot. Am încercat să schiţez un semn de pauză, ridicând mâna ca la time-out, şi am scos-o din vitrină. Chiar în acel moment, mi-a trecut prin cap ideea absurdă că, dacă aş fi avut plete, ca acum câteva luni, ranga minerului m-ar fi ţintit şi pe mine, şi atunci ar fi fost totul pierdut. Ce bine că mă tunsesem, regulamentar, cu câteva săptămâni în urmă, din cauza căldurii. Am coborât cu greu scările Institutului. Cezara plângea, sângera pe la coate, genunchi, sprijinându-se de mine. Ne-am îndepărtat cât mai repede, luând-o pe străduţe ocolitoare, şi ne-am oprit într-un părculeţ care, spre deosebire de zumzetul marilor bulevarde, era liniştit la orele acelea ale amiezii. Se mai calmase, dar senzaţia aia de umilinţă totală n-o părăsise, şi nici pe mine. Mi-a spus: „Nu mai pot, mă car. Îmi iau nenorocita asta de diplomă şi plec în Israel”. Ştiţi deja că era un pic evreică – deşi n-am mai văzut o evreică blondă. Bunicii ei pe linie maternă stăteau, de mulţi ani, în Israel, şi, în fapt, doar bunica era evreică. N-aveam cum să nu-i dau dreptate. Trebuia să plece, şi ar fi trebuit să plec şi eu.
A mai rămas, într-adevăr, până şi-a luat diploma. „Nici nu ştiu la ce-o să-mi folosească, în Israel”, zicea. „Nu ştiu limba, nu cunosc pe nimeni, în afară de bunicii mei, pe care nu i-am mai văzut de ani”. „Nu mai pot sta în România”. Mă durea, la propriu, şi, mai ales, aveam conştiinţa faptului că fusesem laş. Ştiam că ea ştia, şi că ştia că eu ştiam asta. În acea noapte, ne-am simţit în întregime străini. A doua zi a plecat. Am condus-o la aeroport – mi-a rămas în minte doar eşarfa ei, fluturând multicoloră în drumul spre avion, împreună cu cârlionţii cei blonzi. N-am mai schimbat nicio vorbă de-atunci – presupun c-a trecut printr-o perioadă de adaptare, aşa cum eu însumi treceam, la Viena. Până când am dat de numele ei pe-o reţea socială, LinkedIn, dacă nu mă înşel. Scria că este un fel de agent sau dezvoltator imobiliar, n-am reţinut. Totuşi, până la urmă îi folosiseră cursurile de arhitectură. I-am scris, dar îmi răspundea rar, şi cu decalaje mari. În ultimele mesaje, am întrebat-o cam ce-a vândut. Mi-a răspuns: „Tocmai am dat un zgârâie-nori în Dubai, chinezilor”. Am rămas mască – „Şi, ce-ai făcut cu banii?”. „Mi-am luat o insuliţă artificială, de-aia mică, în Golf”. Când i-am spus asta lui Mişu, cu care mă aflam la Jasmin, a căscat ochii mari. A scris pe loc, în seara aceea, o nuvelă, Cezara, pe care o am şi acum pe telefon – dar care n-a fost publicată. Tastam, sorbind sake: „Şi, insuliţa asta, pe ce se bazează?”. Mi-a răspuns, în fine, c-un emoticon din ăla, care însemna şi zâmbet, şi-amărăciune.  Cu un zâmbet dulce-amar.

Cezara (3)

Nu mă bazam pe nimic, fireşte. Eram un biet student într-o vacanţă prelungită. Nu mai trecusem de luni pe la cursuri, nici nu mai îndrăzneam să intru în facultate. Hibernam în camera ei din Regie. Era o iarnă călduroasă, cu soare. Aşa adormisem pe terasă. Nopţile, însă, făceam afaceri: schimbam bani. Încă nu se liberalizase cursul de schimb valutar, trebuiau tot felul de acte ca să transferi dolarii în lei româneşti, o bătaie de cap. Pe Dâmboviţa, apăruseră o grămadă de gherete, majoritatea arăbeşti, care ziceau câ vând nu ştiu ce, lipii cu hrean, şaorme, dar în realitate spălau banii. Veneau oameni importanţi să-şi schimbe valutele. Fratele meu, singurul între arabi, avea şi el o gheretă dintr-asta. Până după miezul nopţii, stătea la ea. O luase dintr-un foc, într-o noapte în care-au venit la el, ca să-i schimbe, unii care câştigaseră la Caritas. Aveau, cum se zice, o căruţă de bani – şi cu ei voiau să plece din ţară. A dat zece mii de telefoane, a vorbit cu toţi dealerii din Regie, din camera Cezarei, pe Facebook, o noapte întreagă. A câştigat, atunci, vreo 5000 de dolari în câteva ore. Era incredibil – banii se făceau atât de uşor şi, totuşi, atât de greu. După faza asta, am început să-l însoţim, ca să nu pară că e singur – era clar că putea fi atacat, când venea cu sacoşele de bani. Ne prefăceam că bem o cafea, că fumăm, discutăm. Noaptea, se deschidea uşa şi apărea câte-un tip – o făceau intenţionat noaptea, ca să nu fie văzuţi – şi ne dădea la schimb un teanc de dolari. Ţin minte şi-acum când, în maşină, a doua zi de dimineaţa, eu şi Cezara, pe bancheta din spate, ne apucasem să numărăm banii din sacoşă. Oprisem la semafor, şi cineva din maşina alăturată se uita înciudat la noi, văzându-ne tot scoţând banii. Perplex. Într-o seară, spre iarnă, când moţăiam în gheretă aşteptând să ajungem în cămin, în patul ei cald, s-a deschis uşa şi-a apărut... tânărul prim-ministru al României. Ăla cu Apaca, îl mai ştiţi? Care, dezinvolt, a vrut să schimbe câteva mii de dolari în lei. Ceea ce-am şi făcut. A rămas după aceea cu noi, la cafeaua pe care ne prefăceam c-o bem, în timp ce maşina cu care venise, cea a serviciului de pază, îl aştepta în stradă cu luminile de avarie pornite. A băut cafeaua, calm, şi-a decolat. Simţeam în aer întrebarea Cezarei, a lui Cocoşilă din Moromeţii. Am plecat împleticindu-ne de uimire. Dacă şi ăsta schimba banii la colţul străzii, cu SPP-ul după el, însemna că toată lumea ştia. Toţi minţeau. Intrasem în ceva mult prea periculos. Şi, ne era clar încotro ne-ndreptam. Spre mocirlă. Noaptea târziu, în camera ei, în timp ce tocmai fuma studiat un Kent lung, mi-a zis trist-dezolată: „Nu mai vreau nici Kent, nici valută. Vreau un bărbat să mă... ” (aici, iarăşi, să completeze fiecare ce vrea).

Cezara (2)

Vremurile nu erau deloc roze. Inflație, saci de bani care nu mai valorau nici cât sacul în care se-nghesuiau, salarii care scădeau chiar în momentul în care se dădeau. Mazilu, ăsta, numise un prim-ministru tânăr, de vreo 40 de ani, adorat de femeile de aceeași vârstă. La Apaca, era în vogă lozinca, scandată de angajate, „Nu vrem Kent, nu vrem valută / vrem ca ... să ne...!” (aici, să completeze fiecare ce vrea). Numele lui suna foarte patriotic – semăna cu „român”. Comparativ, cei veniți din afara țării, chiar dacă erau români, au fost percepuți tot ca „străini”. Care nu mâncaseră „salam cu soia”.  Care dormitau în cuiburile lor „legionare”, bând şampanie cu anşoa. Era ceva ce începea să fie trist, dezgustător de trist. Mazilu oscilase, cu ocazia proclamaţiei, între un sistem republican şi unul monarhic. Dar, pentru asta, trebuia chemat în ţară Regele Mihai. A şi venit, dar l-au întors proştii de pe aeroport. Acolo, vociferând că e senator, era unul care-a devenit cel mai bogat român: Patriciu. Urla, în faţa poliţiştilor, că Regelui trebuie să i se permită intrarea în ţară. Cezara avea o replică foarte directă, în faţa ăstora: „Pe ce te bazezi?”. Luată, fireşte, din Moromeţii lui Marin Preda – cred c-acolo o spunea Cocoşilă. Îmi băga, la fiecare două minute, treaba cu „Pe ce te bazezi?”, mai ales când mă încingeam. Ba chiar, la piaţă, când cumpăra legume, o întreba pe vânzătoare, după ce-i spunea preţul, „Pe ce vă bazaţi?”. Apoi, întorcându-ne în căminul studenţesc unde-am stat luni, urcam în patul ei supraetajat unde ştiţi ce făceam. Mda, aşa am trăit anii aceea. Între timp. câştigasem un premiu literar, la Botoşani, iar poza mea apăruse prin ziare, alături de interviul pe care Costin se lăuda că mi l-a luat în camera de lucru, stând lângă vrafuri de cărţi (de unde mi-am dat seama cât de productiv poa’ să fie imaginarul colectiv), şi oameni pe care nu-i cunoşteam sau de care nu mai auzisem de mult au început deodată să mă caute. De exemplu, când am cunoscut-o pe viitoarea mea profă de LRC, ea m-a felicitat chiar înainte de-a mă prezenta, de unde am tras concluzia că devenisem o mică celebritate în prăfăraia asta tomiscană. Tot astfel, simpaticul domn Cucu, autor al unor traduceri din Ovid şi al altor ars amandi pe care nu le cumpăra nimeni (odată, când cică-şi lansa o carte-n cenaclu, m-am văzut obligat să-i cumpăr eu, din jenă, un exemplar pe care mi-a scris: „Poetului MŢ, cu prietenie şi cu urări de realizare artistică”, halal), mi-a zis de câteva ori, aranjându-şi cu gesturi automate părul lins, lustruit ca pantofii, „aha... ai luat un premiu... ce premiu... aha... felicitări“, şi îndepărtându-se gânditor murmura, „aha... premiu... aha“, pentru ca după câteva zile să mă-ntrebe iarăşi, văzându-mă pe culoar, ce premiu ziceam c-am luat. Oricum, din toată povestea m-am ales c-o notă bună la examenul de latină, unde el mi-a scuzat traducerea fantezistă din Caesar crezând că gândesc poetic. De fapt, nu spusesem nimănui c-am luat premiul cu pricina, dar lumea auzise la radio, ai mei se lăudaseră peste tot, iar o mătuşă din Galaţi mi-a dat telefon ca să-mi spună că-i mândră de mine. Lucrurile au ajuns până acolo încât chiar Marian, patronul terasei din Grozăveşti unde-am luat prima bere nemţească, m-a felicitat după un an şi mi-a dat de băut pe credit. Creditul nu era al meu, ci al fratelui meu, căruia-i lăsam câte-un mesaj pe WhatsApp de câte ori veneam în Bucureşti, în care-i spuneam că-l aştept „la Marian“ şi că să vină mai repede, cât n-apuc să beau multe beri. Odată chiar am adormit aşteptându-l, după ce venisem din tabăra de la Piteşti. Şi cu tabăra asta de la Piteşti a fost o chestie, cândva o să vă povestesc despre cum am citit „Primăvara“ şi-am întors pe dos tot cenaclul de noapte, sau despre cele două fâţe din Constanţa pe care le-am înregistrat cu reportofonul în timp ce se zbenguiau cu clujenii. Unul dintre ei era chiar Suciu, care-a scris „E toamnă printre femei şi în lume“, carte pe care Şoitu, citind-o de la mine, a recenzat-o în stilul lui bombastic pentru Ex Ponto; cronica a ajuns până la urmă-n Poesis, laolaltă cu altele tot aşa de trase de păr, numai din obsesia lui de atunci de a-şi face un nume, publicând indiferent unde şi ce, prin reviste lugubre care semănau a ziare vechi sau chiar într-una mai acătării precum Poesis. Dau şi-o mostră de ecritură şoitescă, dintr-un fişier cu cronicile pentru Ex Ponto (revista studenţilor de la Litere) pe care tot eu l-am procesat în clubul E5, cândva în epoca demult dusă a studenţiei mele: „Execuţia poetică regizată de Adrian Suciu cu placheta debutantă E toamnă printre femei şi în lume este una de topometrie textuală. El măsoară himenul realităţii care se des-realizează pe urmele accentuate ale propriei surveniri“. Adormisem, deci, la terasa lui Marian, aşezat pe o bancă la umbră şi rezemat de rucsac, când deodată am simţit cum cineva se apleacă asupra mea şi mă sărută pe-obraz. În clipa aia, chiar înainte de-a deschide ochii, s-a condensat între genele mele, pe suprafaţa sticloasă a globului ocular, o imagine de-o negrăită frumuseţe: o imagine pe care n-am trăit-o niciodată, sau pe care memoria afectivă n-a reţinut-o, aceea a mamei aplecându-se asupra mea şi dându-mi sărutul de noapte bună, după ce m-a învelit bine şi-a stins lumina. Numai că mama care mă săruta acolo, în semitrezia din Grozăveşti, nu era mama mea, ci o fiinţă ireală cu ochi luminoşi şi piele albă ca marmura, cu bucle prelungi, blond-cârlionţate. fiinţă pe care n-o văzusem niciodată, dar pe care o cunoşteam. Cezara. Mi-a apărut de sub umbra arzătoare a pleoapelor, întrebându-mă cu vocea-i lină, dar în acelaşi timp atât de ironică, „ce faci, dormi la soare?“. Abia m-am ridicat, şi pe drum i-am povestit noaptea precedentă, dusă în neştire, încât dimineaţa Costin n-a reuşit să mă trezească, aşa că m-a înjurat şi-a plecat cu primul tren din Piteşti. Tot el îmi luase interviul în camera de lucru, de fapt în barul cantinei, iar mai târziu m-a publicat, într-un sondaj de opinie din timpul grevei, fără să fi stat nici măcar de vorbă cu mine – de unde „cameră de lucru” şi „vrafuri de cărţi”, când eu stăteam într-un fel de chilie la ultimul etaj, aproape o mansardă, unde zguduiam tastatura? Concepţia asta idilică despre scriitori, cum că ei sunt un fel de îngeri care nu fac decât să zboare şi să scrie (evident!), de parcă n-ar avea voie să se şi cace, de exemplu (ţin minte că într-o zi contemplam cu nişte amici, râzând ca cretinii, un căcat pe marginea exterioară a balconului, întrebându-ne cum ajunsese acolo, la care eu le-am servit la mişto explicaţia c-ar fi un căcat de înger), ascunde de fapt o tautologie: scriitorii scriu, măturătorii mătură, turnătorii toarnă şi tot aşa – actul pe care-l îndeplinesc a devenit emblema lor socială, înscrisă retroactiv până şi-n codul genetic, s-ar zice; dar şi scribii scriu, până şi poliţaii scriu şi ei, nemaivorbind de ipocriţii care-şi publică scriptele pe bani grei. De ce scriu eu, asta-i întrebarea, de ce stau în faţa ecranului alb chinuind literele la nesfârşit, până spinarea-mi înţepeneşte şi ochii îmi lacrimă. De ce-am scris caiete întregi, am publicat o carte şi i-am mirosit paginile calde precum ai adulmeca pâinea proaspătă, de ce amorurile-mi s-au îndepărtat de mine prin scris, şi de ce, până la urmă, am trăit acea bruscă înstrăinare când mama mea, privindu-mă cu mândrie (eram mic, mă jucam pe covor), m-a lăudat vecinei că scriu frumos, iar eu n-am înţeles cum poate să mă laude pentru ceva secret, de care aflasem singur, fantazând, aşa cum aflasem înainte că gândesc. Acum, cu Cezara la braţ, după ce mă trezise cu sărutul ei la terasă, înaintând pe cheiul Dâmboviţei înspre nicăieri, i-am spus „Am un chef...”. „Serios?”, mi-a răspuns ea zâmbind. „Pe ce te bazezi?”.

Cezara (1)

Pe Cezara o cunoscusem în următorul an, la un chef din camera de cămin a fratelui meu. De-aia, cu paturi suprapuse, frigidere improvizate, dulapuri rupte – şi calculatoare în DOS care rulau pe ecranele televizoarelor Sport. Era iarnă, aproape de revelion, dar mulţi studenţi preferaseră să-l petreacă în cămin. Se ţineau, aici, chefuri fără oprire, noapte de noapte. Tot Grozăveştiul trepida. Ieşisem la masă, la Shorley, să halim ceva – însă, mai înainte, am cerut să se umple masa cu sticle de bere, într-atât încât nici mâncarea nu mai încăpea. Ne-am uitat ca proştii unii la alţii, gândindu-ne cum să le dăm gata. Am luat-o încetul cu încetul – o sticlă, două... Spre sfârşit, eram terminaţi. Se făcuse seară, şi ne-am târât spre căminul studenţesc. Unde ne aştepta o gaşcă plină de chef, cu muzica dată la maximum, ca-să acopere sunetul altor chefuri. M-am aşezat pe un scaun, şi, aproape instant, am adormit. Am visat ceva cu nişte raţe. Când m-am trezit, petrecerea era în toi. M-am ridicat şi-am scanat cu privirea-mi nesigură fetele care erau în cameră, pe un fundal de Milli Vanilli, Girl you know it’s true, şi până să mă lămuresc s-a încheiat piesa. A urmat alta, care şi astăzi mă toacă, Welcome to the hotel California, şi atunci am zărit-o pe Cezara şi am luat-o în braţe. Aproape c-am sărit pe ea, dar, între timp, m-am dezmeticit. Am început să vorbim, întâi mai tare, din cauza muzicii, apoi din ce în ce mai încet. Era o alchimie evidentă – îi auzeam sunetul vocii doar din simpla mişcare a buzelor. Ne-am mângâiat, ne-am răzgâiat, şi, într-un sfârşit, ea mi-a zis: „N-ar fi mai bine să mergem?”. „Camera mea este, acum, goală”. „Spre dimineaţă, vor veni colegele”. „Dacă vrei, vino. Am plecat, clătinându-ne amândoi, către camera ei din Regie. Noaptea mirosea parfumat, malurile Dâmboviţei, strălucitoare, păreau date cu lac. Şi-am alunecat, metru cu metru, încetul cu încetul, înspre o cameră de cămin studenţesc. N-am făcut dragoste, am adormit unul în braţele celuilalt. Spre dimineaţă, tot răsucindu-mă-n pat, i-am cuprins sânii. Mi-a zis, întinzându-se, „lasă-mă”. Iar eu, pe jumătate adormit: „măcar pe-o ţâţă să pun mâna”. A devenit un fel de parolă – mult mai târziu, luându-mă de la chefuri, Cezara-mi şoptea blând la ureche; „hai, să pui şi tu mâna pe-o ţâţă”. Plecam, demn, visând c-o să ating sânul Cezarei.


O scrisoare către Marin Mincu

Tot scotocind printre fișiere și luni de fiere, am dat de scrisoarea asta - trimisă din Viena, în 1997, către Marin Mincu. Nu cred c-a răspuns:

Aheii cu carele lor de luptă

(corespondență Mircea Țuglea – Marin Mincu, mai 1997)

Domnule profesor,

am ajuns cu bine aici, ce-i drept, după un drum cam obositor, de-a lungul căruia m-am plimbat cu intercity-ul, autobuzul, personalul şi, în fine, autocarul. Mureşul era umflat din cauza inundaţiilor, aşa încît trenurile nu treceau peste podul care, din cîte-am auzit, oricum stă de cîţiva ani să cadă. Din Aradu Nou pînă-n Arad erau cîteva autobuze care, nici ele, mult nu mai aveau pînă să explodeze. A dat Domnu’ şi m-am suit, de lîngă gara din Arad, în autocarul de Viena, unde-am ajuns a doua zi, pe-o ploaie mocănească. În autocar, m-am nimerit alături de-o tipă eterică, asta din cauză c-avea „ausweis“ nemţesc şi telefon mobil, adică „handy“, cum se spune-n germana neaoşă. Toate încercările mele de-a intra în vorbă cu ea au eşuat, poate şi din cauza culorii prea violete, prea strălucitoare, a paşaportului meu românesc.
În fine, am lăsat-o baltă şi-am continuat să citesc „Orbitor“-ul lui Cărtărescu, una dintre aripi. Mi se pare mie, sau pe româneşte se spune „chakre“ (sau „ciacre“, la Vasile Lovinescu) şi nu „chakras“ (pluralul în „s“ nici nefiind românesc), „quarci“ şi nu „quarcuri“? Apoi, ce părere aveţi de adjectivul „art-nouveau“, în fraza „bucla îi cădea graţios, art-nouveau, pe umăr“? Ori jargonul medical, luat parcă din enciclopediile medicale sau din „Medicina pe înţelesul tuturor“, cu care MC îşi împănează-n ultima vreme teoriile despre lumile-n lumi? Chiar vreau să-i arăt amicei mele doctoriţe fragmentul respectiv, asta şi fiindcă sînt convins dinainte c-o să rîdă în hohote. Mereu îmi zice că noi, literaţii, folosim quasi-aiurea termenii medicali, numai pentru că seamănă cu „ismele“ alea care ne plac atît. Odată, MC însuşi şi-a făcut mea culpa, precum crainicul de la TV împins de Dinescu, din cauză că glandele de care vorbea-n „Visul“ erau, anatomic vorbind, aşezate exact invers. Una peste alta, „Orbitor“ mi se pare un mare eşec, iar surlele şi trîmbiţele care l-au precedat/întîmpinat, cam degeaba. Chiar am de gînd să scriu cîte ceva despre el, dar asta după ce-l diger pe Baudrillard, al cărui triptic despre „seducţie/simulacre/strategie“ tocmai l-am terminat. MC l-a citit şi el pe Baudrillard (de aici vine „hiperrealitatea“ lui), dar, după cum am impresia, într-un mod cam maniac.
Fiindcă tot veni vorba... mi-aţi propus mai demult să scriu ceva despre postmodernism (de-aici înainte, prescurtat PM) pentru colocviul din vară. Practic, eu văd acum în PM cel puţin două lucruri. Un prim stadiu rece, mecanic, structuralist, care mizează pe dezmembrare, care dizlocă structurile romaneşti, eventual parodiindu-le. O literatură a tăcerii (Hassan), centrată asupra vidului semnificant. În filosofie, hermeneutica vicioasă a lui Heidegger, care face din limbă, din opera poetică, aproape un instrument metafizic. Poezia lui Celan. În arhitectură, reacţii orgolioase la dictonul modernist al lui Mies, „less is more“ („mai puţin e/înseamnă mai mult“), de pildă anti-dictonul lui Venturi, „less is a bore“ („mai puţin e/înseamnă plictiseală“). Litania marxisto-freudiană a lui Deleuze & Guattari din „Anti-Oedipe“. Metaficţiunea americănească, cu succes doar de critică, nu şi de public (cu o excepţie, „The Gravity’s Rainbow“ al lui Pynchon, model declarat pentru „Orbitor“). Post-marxismul. Habermas, modernitatea ca proiect neîmplinit („unvollendetes Projekt“). La noi, textualisme Tel-Quel trase de păr, azi aproape ilizibile. Şi, chiar mai înainte, onirismul. Mare parte din optzecism, umplutura. Cărtărescu acum, în „Orbitor“.
De cealaltă parte, hiperrealul lui Baudrillard. Supraproducţia de sens, care-şi anulează produsul. Atotseducţia, care-nvăluie realul în cruste succesive de scenarii semiotice, pînă ce acesta dispare. Războiul din Golf care n-a avut loc. Debarcarea din Somalia, transmisă-n direct de CNN, ai cărei reporteri aşteptau pe plajă. Microficţiunile lui Lyotard, PM-ul ca stare de naştere a operei (în postfaţa la ediţia engleză a „Condiţiei postmoderne“). Al treilea sex, „Manifestul pentru cyborgi“ al Sylviei Benhabib. SF-ul ca gen „serios“, cyberpunk-ul american, trilogia „Neuromancer“ a lui Gibson. Implozia informaţională, Internet-ul Alef, prin care poţi aluneca, din Tot în Tot, ani întregi fără număr. Triumful textualismului, prin Net (adică, prin „reţea“), World Wide Web-ul, „pînza de păianjen cît lumea de-ntinsă“.  Lectura pe verticală, hipertextul. La differance. Textualismul lui Derrida. Marginile filosofiei. Stadiul oglinzii al lui Lacan. Insula-n insulă. Plăcerea textului. Arta video, Nam June Paik. Mesajul ca mediu, la McLuhan. Arhitectura veselă, stilul Hundertwasser în Viena. Haas-Haus, chiar sub Stephansdom. Voci, mii de voci. „Balamucul“ lui Caius Dobrescu. „Poeziile patriotice“ ale lui Bodiu. Bodiu aşa, ca personaj. Borges, sud-americanii. Agopian, Cărtărescu din „Visul“. Liviu Ioan Stoiciu, Ion Mureşan. „Murrealistul 3“. „Proezia“. Romanul pe care-ncerc să-l scriu.
Era, desigur, inevitabil s-ajung tot la mine. De-acolo plecasem, de fapt. Pretextul pentru o astfel de incursiune, halucinantă numai prin titluri şi nume, darmite... l-ar constitui polemica Habermas-Lyotard, mai precis un text pe care Richard Rorty l-a scris despre această polemică, în „Philosophical Papers II“. Rorty exclude orice metafizică, după el (şi-n lunga tradiţie a pragmatismului american) semnificaţia conceptelor care, altfel, ar presupune vreo teorie fundaţionalistă, fiind doar rezultanta unui consens pragmatic. Faptul că, de exemplu, metanaraţiunile istorice (cea marxistă, cea hegeliană etc) nu mai au relevanţă înseamnă pur şi simplu că ele nu mai au relevanţă pragmatică. Lucru care exclude, desigur, post-marxismul şi odată cu el şi pe Habermas. Dar faptul că o metanaraţiune despre metanaraţiuni (cea a lui Lyotard) are încă relevanţă poate însemna că nu toate (meta)naraţiunile şi-au pierdut relevanţa pragmatică, că nu ne aflăm, cum ar zice Lyotard, în era amurgului (sfîrşitului, morţii) metanaraţiunilor. Aşadar, naraţiunea (ficţiunea, discursul filosofic) sînt încă posibile şi, mai mult, cerute. Publicul se vrea (s-a vrut întotdeauna) sedus. Numai că tacticile de seducţie devin din zi în zi mai complicate. De fapt, după Baudrillard, ele proliferează demult în sine, pentru sine – autonom.
Sper că pînă-n iunie, cînd (cred, totuşi, că) o să vin la Tîrgul de Carte, să vă aduc şi un text mai consistent. Ceea ce v-am scris acum e doar aşa, o prezentare generală. Mîine trimit şi scrisorile către editura Routledge şi către Brian McHale, cu invitaţia la colocviul din vară. Le-am scris deja prin Internet. Nu-i prea rău, nu? Mă gîndisem la un nume pentru pagina de Internet: Pontica. Nu numai de la numele editurii, desigur. E o chestie în care ar intra toate, pînă şi aheii cu carele lor de luptă.
Două întrebări:
Tot aşteptîndu-mi viza, s-ar putea să ajung în ţară chiar cînd începe colocviul din vară, şi nu singur, ci împreună cu amica mea, doctoriţa – de fapt, doctoriţă din iunie, cînd termină facultatea. Aş vrea s-o cunoaşteţi.
Unde aş putea să public un articolaş despre MC, fără să supăr pe toată lumea?
Am vorbit, în ţară, cu Amalia. Mi-a spus că vrea să-şi facă doctoratul cu dumneavoastră, pe avangardă cică. I-am sugerat să mai plece un an în State, să vină c-o temă precisă şi c-o bibliografie cît casa şi-apoi să vă caute. Are unde sta, are chiar şi o ofertă din partea unei biserici româneşti, să predea limba copiilor care-au mai uitat-o. Însă e foarte nehotărîtă. Un cuvînt din partea dumneavoastră ar motiva-o enorm.

Aștept să ne revedem,
Mircea Țuglea



Zid vid (starea sistemului) 10

Încerc
să-mi mişc picioarele
de-amorţite ce sunt.
Unul merge, celălalt nu.
Dar nu-i aceeaşi minte
care le spune? Cui
călcâiul i se supune? Ce-i
acest blocaj, în căpăţâna-mi de ce-i
un ambuteiaj? N-am
conexiune cu propriile glezne, satelitul
a căzut luat de bezne, semnal
este de-o liniuţă, abia
pot să m-aşez pe-o băncuţă. Şi,
acolo, zidul mă-nfăşoară
c-o senzaţie de frig, ca steluţele
de gheaţă pe geam, iarna
răzuind cu gheruţele
lor diamantine ochiuri prin zid.
Şi închid. Resetez
comunicaţiile-n vid. Nu
funcţionează. Un beculeţ roşu
care indică starea sistemului
clipeşte, mă tem că nu voi putea
să mă redeschid, că
voi rămâne prins, şi acid
ca o baterie uzată
în zid.

James Bond

Mă întâlnesc, într-un magazin, cu o fostă elevă de-a mea - Sânziana. Ne uităm lung unul la celălalt, de parcă ne-am cunoaşte, dar nerecunoscându-ne. Într-un târziu, ne salutăm. Îmi spune că este poliţistă, la secţia din spatele blocului meu. "Bine", zic, "când am nevoie de-un James Bond, te sun".

Corinaş

[Am găsit acum, căutând altceva, un poem din 1993, când eram cu Corina, pentru o scurtă perioadă. Cred că n-o să supere, dacă-l public. Oricum, nici nu ştiu dacă mai este în ţară. Mulţumesc, Corinaş]

Corinaş,

îţi place alintul
murmurarea şi absintul
ce din sine îmi răsare
când vorbesc, cu tine oare?

(dar acum eu joc cuvinte
şi le uit şi le aminte)

dulce, bună plictiseală
îi scriu Corinei, corindări
adulmecând a ireală
recea mireasmă din nări.

Zid vid (calcani) 9

Sunt foarte supărat, cumva
am senzaţia că bateriile mi s-au terminat.
Nu mai pot reda acel dans al pisicii fără coadă
nu mai prind corcoduşele, căzându-mi
în palmă: Valurile s-au blocat, stau
încremenite ca-n poză într-un zid
cam ciudat,
blocurile se-unduiesc, bărcile abia
mai plutesc, şi trec milioane, pline de calcani
într-un flux nevăzut de ani. Sunt
foarte supărat - cred că nopţile au plecat, că stelele
se duelează-ntre ele, văd
până la capăt, adevărul adevărat. Acela
că nu putem fi aici, că nu
ne-a fost dat.

Eroroarea

Nu ştiu de ce avem atât de multe erori. Greşim parcă prea des, Mă invadează, intens, senzaţia că suntem nişte orori, nişte ciori rătăcite pe-o sperietoare de ciori.

Cărţi şi trotinete

În portbagaj am trei cutii de cărţi, patru trotinete şi-o minge. Nu ştiu la ce-mi folosesc.