Rosa (4)

M-am întors, într-un sfârşit, la mare. Tot aşteptam să mă sune, să-mi spună ce face. Când n-ai femeie, e ca şi cum n-ai avea maşină. Nu te mai poţi deplasa. Doar aşa, împleticit, cu mâinile şi picioarele tremurând, ca un zombie. Începea şcoala, iar eu eram abia în al doilea an de predare. Părinţii elevilor cărora le eram diriginte făceau mişto de mine, zicând că „ce tânăr e!” – sau, „ce naiba face?”. Până şi colegii mă tachinau cu vârsta. Una mi-a spus din start că arăt mult mai bătrân – deşi aveam de-abia 25-26 de ani. O puştoaică, care stătea în ultima bancă, la întrebările mele, a răspuns: „Ei, când voi avea şi eu 30 de ani...”  Păream adus de pe Lună. Directorul m-a lăudat, într-o şedinţă de consiliu, că fusesem în Italia. Am fost atât de surprins, încât n-am mai putut să le explic celorlalţi cum luasem bursa şi ce căutasem acolo – dar deja ştiţi: pentru manuscrisele lui Dante. În fumoar, unde ne strângeam toţi în pauză, se cam făceau bancuri. Era Miruna, stilată, dar defazată – se trezea aruncând câte-o glumă, la care chicoteam. Însă, mie, mi se părea absolut normal, şi comic în acelaşi timp: eu însumi eram în transă. Senzaţia că eşti aici doar temporar, că faci lucrurile doar ca să le faci – şi, deodată, bagi o remarcă maliţioasă. Ieşi din vis şi devii realmente lucid, fiindcă visul nu-i realitate, sau invers. Miruna avea stilul ăsta, greu de explicat, de a tresări şi de-a se înfige-n discuţie, făcându-ne să râdem. Dacă mai venea şi Ne-Nelu, cu teoriile lui astrofizice – deşi el nu era fumător – am fi rămas mască. Mai precis, am fi dat jos masca, cu totul. Pe oamenii ăştia îi preţuiesc, cu ei trăiesc – pe cei care ştiu, simt, că există trecerea. Către ce? Nu contează. Către dincolo.

Într-o pauză din astea, tot în fumoar, m-am întâlnit cu Alina. Mi-a venit să cad – o părăsisem fără niciun motiv, şi brusc, chinuit de gândul că n-am nimic să-i ofer. Plecasem ca un laş. M-a făcut să mă simt moale ca o cârpă. Venea să-şi dea nu ştiu ce examene de grad cu Miruna. Au stat ele de vorbă, cât or fi stat, eu m-am dus la oră. Am vorbit, ca în vis, despre începutul lui Ion, al lui Liviu Rebreanu. Părea că înaintez eu însumi prin Armadia, fixându-mi privirile, spectral, peste Cişmeaua Mortului, Râpa Dracului şi alte alea. Ce făceam eu aici, ce făcea ea acolo? Voiam s-o îmbrăţişez, atât. N-am mai găsit-o.

0 comentarii: