Andrei Bodiu

Este deprimant, scriu numai despre morţi. Cred că o să închid blogul ăsta. În noaptea trecută Andrei Bodiu ne-a mai făcut o surpriză: a plecat. Unde a plecat, Bodiule, Margot, pe sânul căreia îmi odihneam fruntea după o noapte de băute cu tine?

(din mircea ţuglea, 2001):

dar vraja mării? sigur, şi vraja mării, apoi bibliotecile, cea din tecuci, unde-am citit tot jules verne, biblioteca şcolii patru, de unde-am furat maupassant şi l-am vîndut în talcioc, biblioteca judeţeană, în care ascultam vivaldi cu grig şi-o muscă se aşezase pe disc şi se-nvîrtea-n ritmul muzicii, biblioteca liceului călinescu, unde chiuleam cu costică şi cu acea neînchipuit de frumoasă alina, căreia nu ştiu de ce îi plăcea de mine, eu cel nebărbierit, purtîndu-mi hainele cum nu trebuie, şi mai ales puloverul roz, care mă semnaliza de cum coboram din troleu, şi pe care l-am vîndut, ca să vezi, tot în talcioc, apoi biblioteca din coiciu, pe care i-am arătat-o oanei şi pe drum îi explicam cum am sărit eu din tecuci în constanţa şi că din constanţa unde-o să mai sar, oana pe care am întîlnit-o şi-n iaşi, la casa universitarilor, cum stăteam cu amicii la bere, ea s-a apropiat tiptil din spate, mi-a pus palmele la ochi şi m-a întrebat c-o voce dulce „cine-i?“, era acolo şi bodiu, care-mi citea cartea şi rîdea de parafraza la ginsberg, aia cu „cele mai strălucite minţi ale generaţiei mele, sorin şi florin“, şi eu i-am spus „uite, una dintre minţile strălucite stă la masă, lîngă dorin popescu, şi bea fanta“, sau ce avea florin atunci, la care bodiu m-a întrebat „cine-i dorin popescu?“, „cum, nu-l cunoşti pe dorin popescu?“, i-am zis şi l-am privit uluit - mai erau dan şi dănuţa lungu, cerasela şi chiar, prin cerasela am dat de schiele, eram cu sorin, ea şi michele în atelierul unor amici pictori, şi cum stăteam pe buturugă cerasela ne-a arătat cîteva schiţe, de unde să ştiu eu că aici, în viena, o s-o văd pe shampa pictînd schiele pe lemn, că pe perete-o să ţin, alături de visul lui dali, portretul nevestei lui, şi că ambele reproduceri îmi vor aminti de-o himeră? de unde să ştiu atunci, în librăria prăpădită din tecuci, privind straniu la cartea cu nume italienesc şi întrebîndu-mă dacă face banii sau nu, de unde să ştiu că cel care-a scris-o mă va trimite aici, în viena, şi că citindu-i prefaţa la celan în nationalbibliothek o să mi se deschidă minţii die niemandsrose, trandafirul nimănui? romanul lui l-am cumpărat pînă la urmă-n ipoteşti, dintr-o prăvălie unde se vindea ţuică, şi unde dan a găsit reviste vechi de zece ani, apoi am luat şi noi o sticlă pe care am băut-o la lacu’ lui eminescu, pe insulă, era şi sorin, o figură şi ăsta, care-mi scrie acum să stau cîte zece minute pe zi în schönbrunn şi să exersez cei şapte ani de-acasă, mi-a mai spus odată că-s porc, după o noapte-n botoşani cînd am băut groaznic, în principal vodcă, şi-n autobuz dormeam cu capu’ pe sînu’ unei tipe din bucureşti pe care am uitat cum o cheamă (margot!), iar bodiu se făcea că nu mă cunoaşte, deşi cu el băusem, întrebat fiind cine-i mircea zicea „unu’ pe care se chinuia lenuţa să-l trezească“, îmi vine să explodez, cine-s ăştia? ăştia-s duşmanii mei, numai şi numai duşmanii mei