Priveghi (6, 7, 8, 9)

[continuare]

[21:20]

EroTICA, ce vremuri! Singurul festival de artă erotică organizat (în două sau trei ediţii!), la propriu, vreodată la noi în ţară, asta poate şi pentru că, aşa cum scriam în prefaţa primei antologii, Ovidiu ne dădea practic "drepturi exclusive". Revin acum pe marginea unei discuţii mai vechi, dar îmi pare că George a fost cu ideea, undeva în subsolul clubului de jazz al lui Harry Tavitian. Pe lângă faptul c-a publicat Emilia în antologia festivalului (prima apariţie ever în volum), George a făcut, practic, împreună cu Mugur Grosu şi alţi câţiva, a treia ediţie (şi cea mai spectaculoasă) a EroTICII - începută prin amplasarea de prezervative pe telefoanele publice din Constanţa şi încheiată cu înfăşurarea statuii lui Ovidiu într-o mare mantie roz. A fost un succes absolut, oricât nu-mi place mie s-o recunosc (fiindcă mă retrăsesem, sau mai degrabă ei se retrăseseră, din organizaţia care iniţial făcea festivalul) - şi cred că a fost singurul succes pe care l-a cunoscut vreodată Constanţa, de o asemenea amploare, pentru un asemenea eveniment, finanţat exclusiv din fonduri private. În fiecare dimineaţă găseam, în lift sau dacă nu în staţia de autobuz, afişe roz provocatoare. În fiecare noapte Mugur şi băieţii lui, printre care şi George, lipeau afişe în întreg oraşul. În fiecare zi lumea era altfel, şi din ce în ce mai erotică.

[21:50]

"Marele maestru" al lui George a fost Mugur. Nu ştiu cum s-o spun, dar poate că, dacă nu l-ar fi întâlnit, George ar fi fost altfel - poate chiar, astăzi, l-am fi văzut la o bere. Din nefericire, a luat de la Mugur exclusiv partea lui extravagantă, glamoroasă, public-friendly, fără să ţină seama de echilibrul atent dozat între viaţa publică şi cea privată pe care merge, ca pe o aţă de păianjen, Mugur. La el sunt aproape vizibile bârnele de echilibru, se vede cum înaintează pe coardă fără a se clătina, paşii lui sunt număraţi dinainte, chiar dacă el ştie asta sau nu. George s-a expus de la bun început, a ieşit în luminile circului fără scut, a intrat în cuşca leilor nonşalant, de parcă nu s-ar fi aşteptat ca ei să îl sfâşie. George a sfârşit sfâşiat de leii pe care i-au stârnit alţii, necutezând să-i înfrunte, pe care el însuşi i-a stârnit, înfruntându-i. Este, în această naivitate, un semn al neputinţei şi al înfumurării noastre. Nu şi al leilor care ne-nfulecă, nu şi al viermilor. [De amintit, aici, episodul "leagănelor" din Yoyo, de care Mugur s-a dezis constant, chiar dacă aceea este, probabil, cea mai reuşită parte din roman - şi încă un semn al naivităţii şi copilăriei lui George].

[22:50]

Mugur și George au fondat sentimentalismul, o chestie depre care eu însumi am scris, integrând-o în la meu Manifest al fericismului (nu dau link-uri aici, fiindcă ar fi prea multe). De altfel, primul volum online al lui George se numea chiar... "Sentimente". Era vorba, în esență, despre părăsirea fundamentelor tari, anti-orice, care dominau poezia românească la începutul anilor 2000. Cred că ei au fost primii care au făcut-o, mai ales George - a publicat, cum aminteam, o grămadă de volume în anii ăștia de grație - care sunt chiar anii noștri de ieșire din tranziție. Întotdeauna am spus că poezia este cumva întârziată față de realitățile vieții de zi cu zi - George a găsit calea prin care să se sustragă cotidianului și să-l depășească. N-am spus "să-l transceandă", fiindcă nu sunt sigur dacă a reușit. Poemele lui George din această perioadă sunt, unele, spectaculare, altele sunt simple balasturi. Îl văd, privindu-l retrospectiv, ca pe unul care, atunci când toată poezia noastră gemea de negare, a avut curajul să afirme ceva - și prin asta pot afirma și eu ceva: că poezia/textele lui George sunt fundamental pozitive, că ele ies din zodia mizerabilismului, că ele te fac să zâmbești chiar dacă nu ai de ce!

[22:30]

Însă. în tot acest timp, mai era ceva. Ce spuneți, dacă ar fi să ne imaginăm, cine ar fi mai vinovat dintre noi? Cu toții știam că se droghează, el însuși nu ascundea asta. Îmi amintesc că o dată am refuzat să-l las să fumeze iarbă în casă la mine, altă dată l-am lăsat. Nu știu dacă am făcut bine nici prima dată, nici ultima dată. Nu știu dacă am făcut bine că i-am plătit taxiul, cândva, pentru a ajunge undeva, la un dealer. Nu știu dacă am făcut bine că l-am împrumutat, fiindcă știam că banii se vor duce pe pastile, Ce faceți atunci când un prieten bun vă cere bani pe care știți că-i va folosi împotriva lui? Maparlo e în situația asta, acum. Și pe Maparlo l-am împrumutat - deci sunt vinovat, Dar oare ce-ar fi fost dacă toți prietenii lui, ai lui George, ar fi conștientizat faptul că George nu știe măsura? Că nimeni, în afară de tine însuți, nu-și știe măsura? Prietenii lui, deci și eu, suntem de la bun început vinovați. Suntem ăia care am bătut țăruș cu țăruș în sicriu. George a pus doar capacul.

Astăzi, întorcându-ne prin ploaie, aproape îngheţaţi, de la mormântul lui George, Maparlo m-a întrebat: "Îţi vine să crezi?". "Să cred ce?", i-am răspuns prudent, printr-o altă întrebare. "Că facem ceea ce facem". N-am ştiut ce să-i spun şi-am tăcut. Mai târziu, mi-a venit în minte răspunsul: Nu-mi vine să cred că n-am făcut ceea ce trebuia făcut, atunci când trebuia făcut. Dar oare ce trebuia făcut? Doar atât: peste câteva ore a ieşit soarele, puternic, cuprinzător, parcă îmbrăţişându-ne.

[Foto: Manuela Şoitu]