Priveghi (1, 2, 3, 4, 5)

[23:25]

Trebuia să merg la priveghiul lui George. Nu pot. Este deja al doilea din ultimele luni. Când mă gândesc la ce oameni a pierdut Constanţa numai în jumătatea asta de an mă zbârlesc de frică. Îmi spun că n-are rost să mă-nfricoşez, că lucrurile nu se sfârşesc şi n-au început aici. Mai degrabă decât frica de a-l fi pierdut pe George, prietenul meu, este frica de a fi pierdut o potenţialitate. Câte putea să facă el, în următorii 30-40 de ani, dacă n-ar fi ales să se sugrume cu un fular? Raportat la timpul efectiv, el a făcut cel mai mult dintre noi toţi – în 12 ani a publicat şapte volume, iar al optulea se pregătea să apară (unde? când? nu mai ştiu – dar până la urmă ar fi apărut). Nu pot să procesez lucrurile astea, de câteva zile mintea-mi este blocată, de parcă s-ar restarta în continuu. Aş vrea să scriu ceva despre George care să compenseze nepriveghiul meu. Îl priveghez aici – nepriveghiul este tocmai priveghiul meu. Am întâlnit astăzi la casa mortuară şi familia, şi ştiam ce ne comunică, numai din privirile îngheţate transmise nouă: sunteţi vinovaţi, de la primul până la ultimul! Şi într-adevăr aşa suntem: ne-am plecat cu toţii capetele, ochii, în faţa celor îndoliaţi. Fosta mea elevă, Anca, sora lui, avea o măreţie antică, tragic grecească. N-o mai recunoşteam pe mama lui George, îmbătrânită brusc. Dar amândouă au trecut impasibile prin faţa noastră. N-am îndrăznit nici măcar să ne apropiem pentru condoleanţe. Au intrat în casa mortuară şi, amândouă deodată, s-au prăbuşit plângând pe hubloul sicriului din care George, cu nările lui mari, ca de cal, părea că răsuflă încă.

[00:15]

Deci petrecerea burlacilor, acum aproape zece ani. Cred că eram primul din grupul nostru care mă căsătoream. Prietenii s-au simţit datori să-mi organizeze un chef, fără să cheme şi stripteuze (acum mă gândesc c-ar fi fost mult mai simplu). Erau doar două tipe care păreau a fi disponibile, dar n-am apucat să profit în vreun fel de ele, fiindcă m-am îmbătat prea repede, şi-am dormitat multă vreme pe un fotoliu, trezit fiind doar de vreo bere trecută-mi pe la nas, sau de vreo „atracţie” de genul „cum îşi injectează cineva heroină în venă”. Lucrurile erau simple, ca o injecţie preventivă sau ca şi cum ţi-ar lua cineva sânge, dar n-am rezistat să le privesc. Cea care se injecta era de fapt, gândindu-mă ante-retrospectiv, sora celui care avea să moară peste ani într-un teribil accident de maşină, cauzat tot de droguri, alături de cel care se află în spatele tăieturii făcute de mine pozei cu George (nu îndrăznesc să spun cine era al treilea personaj – de teamă să nu se simtă obligat să se sinucidă). În fine, dimineaţă am coborât în chiote, eu şi Mugur, şi-am cântat ceva romanţe cu strigăte la fereastra lui Cami (acum soţia mea), care locuia la câteva blocuri distanţă. Am fost în pericol, a doua zi, să nu ajung la propria mea nuntă. Dar, staţi liniştiţi, am ajuns – oare-ar fi fost mai bine să n-o fi făcut-o? Toate acestea s-au întâmplat în acelaşi apartament în care, peste zece ani, George s-a spânzurat.

[00:40]

În apartamentul ăsta George locuia de vreo lună sau două. Suficient cât să-l cunoască toţi dealerii. În plus, din câte am înţeles de la George, apartamentul însuşi avea o poveste cam necurată. Fusese proprietatea unui poliţist (sau ceva de genul ăsta) care, după ce dăduse un „tun”, se mutase într-o vilă undeva prin centru (greu de localizat pentru cei care nu sunt din Constanţa: intersecţia bulevardului Mamaia cu strada Mihai Viteazul, pe acolo). Cumpărat de părinţii lui George, fusese practic făcut „cadou”, în ideea ca „băiatul lor cel mare” să aibă unde locui. Don’t get me wrong, dar mi s-a părut întotdeauna stupefiantă uşurinţa cu care familiile înstărite reuşesc să găsească case sau joburi pentru odraslele lor „inadaptabile”. George a fost inadaptabil, dar a şi fost direcţionat tot timpul greşit de către părinţii lui, ba ca agent de vânzări, ba ca nu ştiu ce distribuitor. Îl vedeam alergând cu Cielo-ul alb al părinţilor prin tot oraşul, distribuind ţigări chioşcurilor de ziare, „cuminţindu-se” după episodul care s-a petrecut în acelaşi apartament, la câteva săptămâni de la căsătoria mea, şi faţă de care am rămas cu toţii din nou „vinovaţi”: trebuia să ieşim la o bere, dar, din nu ştiu ce motiv, am amânat-o. Exact atunci, George a fost arestat, după ce aruncase pe balcon săculeţii cu iarbă (prinşi în braţe de poliţiştii care aşteptau jos) – în acelaşi apartament în care ţinusem petrecerea burlacilor şi în care, peste zece ani, avea să moară.

[01:40]

Au urmat luni de frământări, în care George a stat în arest, cerând cărţi de citit (şi atunci, am impresia, l-a prizat prima dată pe Beckett, trimis de mine într-un acces de masochism adresat). Pentru o scurtă vreme, a fost transferat la penitenciarul din Poarta Albă. Acolo, cum ar zice cineva, „şi-a făcut prieteni din rândul deţinuţilor, tocmai prin intermediul poeziei”. Luni în care familia şi noi ne-am chinuit să înfăţişăm situaţia în aşa fel încât George să nu fie decât o victimă. Ştiam însă cu toţii că nu era. Nu era deloc victimă: George căuta pur şi simplu calea pentru a-şi asigura independenţa financiară faţă de dependenţa sa. N-ar fi vândut iarbă la colţ de stradă, n-ar fi făcut-o. Dar ar fi făcut orice pentru a-şi asigura libertatea de opţiune, fie că doar faţă de un drog sau altul. Ani mai târziu, s-a împrumutat la bancă pentru a ajunge la Amsterdam (etapă descrisă şi mult mărită în Viseptol). Tot în anii aceştia, a publicat primele sale texte cu miză: întâi Emilia se povesteşte (înainte de puşcărie), apoi Dili (după puşcărie – şi cu clare trimiteri autobiografice). Emilia se povesteşte este de-acum un text clasic – oare n-ar fi fost mai bine să nu fi fost scris?

[02:20]

Emilia se povesteşte a fost momentul astral al lui George – fără acest text, nimeni nu l-ar fi băgat în seamă. Şi poate că ar fi fost mai bine aşa, nu? Dar, dintr-o dată, din adolescentul întârziat pe care-l vedeam la şedinţele Cenaclului de Marţi a ieşit un poet gata format, parcă extras din coajă de ou. Îmi amintesc că unul din primele semne a fost, atunci când dădusem ca temă de lucru un icon extrem de banalizat şi folosit în spaţiul dobrogean, pescăruşul, faptul că George a venit c-un text în proză intitulat Pescarul rus. Toată lumea din cenaclu a izbucnit în râs când George a început să-şi recite ceremonios „tema de-acasă”. Şi totuşi, nu-mi închipuiam că ar putea face saltul către literatura „adevărată” atât de brusc. Dar s-a întâmplat. După un an-doi de frecventare a Cenaclului de Marţi, George a scos această capodoperă, clasicizată acum: Emilia. În continuare cred că este cel mai bun text al lui, şi regret că n-am avut prilejul să vedem şi altele. După Emilia, George n-a mai avut nevoie de justificare. În poezie, în proză, n-a mai contat nimc. În 7-8 ani, aproape c-a publicat (dacă nu, în orice caz a scris) câte un volum pe an. Sigur, există acolo poeme superbe, dar există şi unele care nu spun nimic. Toate acestea ne vorbesc, parcă, despre inegalitatea inerentă a oricărei activităţi: orice ai face, este într-adevăr bun-făcut doar dacă nu există termen de comparaţie – George după Emilia are inclusă în el această doză manieristă pe care şi-o auto-extrage.

[03.40]

Va continua... [Nu, nu va mai continua, cel puţin nu pe acest blog - a se vedea comentariile...]

[Foto: Manuela Şoitu]