Plicul

Aţi pierdut vreodată livrarea pe care aşa-zisele servicii de curierat door-to-door trebuiau să o facă? Aţi aşteptat-o vreodată o zi întreagă şi exact când aţi ieşit din birou să vă luaţi o plăcintă a venit curierul, a bătut frumos la uşă, nici n-a aşteptat să răspundeţi şi v-a şi lipit o chestie mică, scrisă indescifrabil, în parbriz? Aţi avut nenorocul cumva să vă pierdeţi telefonul mobil şi odată cu el numărul agentului de curierat? Credeţi că se poate rezolva totul sunând pur şi simplu la sediul agenţiei din oraşul dumneavoastră? Îl găsiţi repede pe net, cu toate datele de contact? Ştiţi cumva unde se află agenţia? Şi mai important, credeţi că plicul pe care-l aşteptaţi a fost luat a doua zi din nou de către curier sau se află în agenţie, ca să nu vă duceţi degeaba până acolo?

Iată nişte întrebări la care răspunsul, ca la toate întrebările fundamentale, este misterios. Adică nu poate fi aflat decât din experienţă proprie. Cunoaşteţi vorba aia, că nu contează rezultatul, ci încercarea - aici contează rezultatul, indiferent prin câte încercări trebuie să treci pentru el.

Ei bine, aşteptam ieri un plic din Bucureşti, destul de important (dar pentru cine contează ce cred eu?). Fiind mai tot timpul pe drumuri, între maternitate şi starea civilă, mă aşteptam să nu-l primesc. Recunosc că mă aşteptam şi ca agentul să mă sune, că doar a făcut-o de-atâtea ori. Dar cine ştie, s-o fi schimbat, s-o fi pensionat, ce treabă am eu? Am impresia că sunt chiar impertinent. Până la urmă bine a făcut că nu m-a sunat, ca să mă pedepsească. Am găsit doar, lipit de uşă, ilizibilul abţibild - folosind totuşi niţel din înaltele mele capacităţi cognitive am reuşit să-mi dau seama că agentul venise şi plecase. Excelent! M-am simţit chiar mândru c-am reuşit! De-acum ştiam ce voi face... mâine!

Cum aveam absolută nevoie de plicul acela până în jurul prânzului, mi-am pus ceasul să sune la 7 dimineaţa. Cu duşul, cafeaua, shake-ul cu iaurt şi banane, cititul presei matinale, s-au făcut repede orele 9, când se deschidea sediul agenţiei. Am pus repede, febril, în transă, mâna pe telefon. Am sunat pe fix - era ocupat. Am sunat pe mobil - era ocupat. Am sunat pe fix - era ocupat. Am sunat pe mobil - era ocupat. Am sunat pe fix - era ocupat. Am sunat pe mobil - mi-a răspuns o tanti care mi-a zis că-mi face legătura cu agentul şi mi-a închis. Am băgat-o în mă-sa şi m-am gândit la soluţii alternative. Am sunat pe cineva despre care ştiam că lucrează cu acelaşi serviciu şi care avea sediul tot prin centru, pe aceeaşi stradă. Am făcut rost de numărul agentului, ura! L-am sunat repede, febril şi în transă: nu era acelaşi agent. De la numărul cutare al străzii, se ocupa alt agent. Care era secret, sau sub acoperire, din moment ce nu putea să-mi dea numărul lui de telefon. Dar măcar, l-am întrebat, poate să-mi spună dacă plicul meu se află astăzi la sediu sau este la celălalt agent, secret sau sub acoperire? Mi-a mărturisit că nu ştie, dar că pot afla de la sediu.

Acestea fiind zise, mi-am luat inima-n dinţi şi cheile de contact şi m-am urcat în maşină. Cum trecem noi fâlfâind prin criza asta economică, toate firmele mai acătării şi care n-au nevoie de mare vizibilitate şi-au desfiinţat sediile cât de cât centrale şi s-au mutat la mama naibii, aproape că în afara oraşului. Ultima parte a drumului până la sediu era doar din noroi şi clisă, fără asfalt, iar singurul loc de parcare liber - într-o baltă enormă. De unde, extrăgându-mi picioarele ude (căci, naivul de mine, nu-mi pregătisem costumul de scafandru!), reuşesc în fine să intru. Peste vreo zece alţi nefericiţi care stăteau resemnaţi la coadă, răspunzând trişti la interogări: "Numărul AWB?", "Aăă, nu ştiu... Am primit doar un abţibild la livrare...". "La avizare, vreţi să spuneţi!". "La ce?". Pregătit astfel, am început impetuos (după un sfert de oră de aşteptare): "Nu ştiu numărul AWB, am fost avizaţi ieri la sediul nostru de pe strada Ştefan cel Mare 13. Numele firmei este InPrint." După un fast search, mi s-a răspuns amabil că nu existăm în baza lor de date. "Imposibil", am spus, "dacă am fost avizaţi!". Am aruncat bănuitor o privire pe ecran şi-am exclamat: "Aţi scris ImPrint!". "Şi, cum se scrie?". "Cu N! InPrint!". Parcă doar aşa, ca să-mi facă-n voie, a modificat o literă şi mi-a spus imediat: "Vedeţi? Tot degeaba! Ultima livrare aţi avut-o în decembrie!". "Dar măcar sunt în baza de date!", am zis eu. "Tot e ceva", a recunoscut el. Apoi s-a mai gândit, a oftat... "S-o luăm altfel. Ce adresă aveţi?" "Ştefan cel Mare 13, v-am spus". "Aţi vorbit cu agentul?". "Domnule, dacă vorbeam, mai eram aici? Am vorbit cu un agent, dar mi-a zis că nu se ocupă el de zona noastră". "Cu care agent aţi vorbit, cu Laurenţiu sau cu Marius?". "Asta-i bună - de unde să ştiu cum îl cheamă? Ştiu doar că agentul cu care lucrăm de obicei este un tip mai negricios." "Adică-i ţigan?", a întrebat el insinuant în timp ce-l suna pe agent. "Ce-are, domne, ăsta de nu răspunde? Alo? Laurenţiu? Un plic de ieri de la ImPrint?" "InPrint!", am mârâit eu. "Da, InPrint, Ştefan 13!" (Mi-am notat şi asta, ca data viitoare să nu mai zic "Ştefan cel Mare 13", e demodat, cum era pe vremuri să zici şi "numărul 13" - mai bine direct şi simplu: "Ştefan 13"!) "Cum?", vorbea ăsta la telefon, "zici că în spate, la plicurile tale? Gata, am înţeles!". Şi, fără nici măcar să fi închis telefonul, a făcut o piruetă cu scaunul rotativ, a înhăţat un plic din spate, parcă la întâmplare, şi mi l-a aruncat pur şi simplu pe tejghea. Am plătit cât mai rapid şi-am ieşit înapoi în clisă. Am înotat spre maşină, apoi m-am întors spre oraş, mai spre bulevarde, spre civilizaţie, spre maternitate, unde mă aştepta fiul meu nou-născut (tot Ştefan - deocamdată cel mic), gata să iasă pentru prima oară în lume.