Ritmuri vagante

Îl mai ţin minte şi acum pe acel prof de limbă germană veche, la Universitatea din Viena, când eu mă făceam că studiez germanistica, alături de literatura comparată (care avea un sediu mult mai puţin oficial, în Boltzmanngasse, la câţiva metri de casa lui Freud). A fost singurul meu examen "germanistic" dat (alături de altele la comparată, toate compuse din şde mii de referate şi "parţiale", trecute la limită) dintre cele trei care trebuiau luate pentru a trece în a doua treaptă de studiu (cum ar veni la noi, în anul trei de facultate). Se chinuia să ne explice cum perfomau studenţii medievali acele cântece (studenţeşti) care astăzi sunt cunoscute sub numele de Carmina Burana. Era un tip grăsuţ, scund, dar de o remarcabilă agilitate. Îi ţin minte mişcările prin care sugera ritmul pe care confreriile studenţeşti îl urmau – cumva ca la dansurile acelea în cerc, „trenuleţele”. Mă gândeam la el astăzi, stând inert într-o casă goală şi observând întâmplător în bibliotecă o antologie Carmina Burana, cumpărată tot din Viena, după acel curs memorabil, în care proful grăsuţ şi scund ne-a dansat pe ritmuri vagante.