Sunt atât de obosit de viață, nu știu
dacă mai prind altă dimineață, vreau
ca măcar oasele, cartilagiile mele
să o știe – vreau ca viața să-mi fie vie.
Este un mieunat, înnebunitor
care răzbate atunci când cobor
din vis: mieunatul deja scris.
Stau la margine, proscris
sunt singurul care n-are acces la viața mea
în rest, este altcineva
la butoane, altcineva, care
răsucește tendoane. Și
fluviile pe care le-am văzut, revărsându-se
peste poduri iluminate, aici
se vor duce iluziile noastre toate? Și
vinul de cedru, băut în Ikea
este tot iluzia-aceea? Ce
facem ca să trăim?
Ne hrănim. Cu aripi de pui, cu cotlete, totul
să compenseze mișcările noastre încete. Așa
stăm ca morți, până când
ne joacă zarul la sorți. Sunt atât
de obosit de viață, dacă mai prind
altă dimineață voi face miau
ca pisica. Îmi voi
arăta frica.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu