Vom miorlăi
până la capăt
ne vor opri copacii goi, ruginii, frunzele
pe care nu le mai ştii, venind în cascadă
ce va să cadă, pe viaţa noastră
atât de slabă.
Doar mişcarea, abia schiţată
a lăbuţei ridicată
ne-ar putea salva
am putea vedea stelele
şi, apoi, să ne-ntoarcem la ea.
Am putea cerurile
să străbatem, cu urşii
să ne batem, şoimii
să ni-i
facem prieteni.
Suntem aici ca să fim, ne
schimonosim. Vom miorlăi
cât vom fi. Vom urca
încet, ca acrobaţii
pe lăbuţa ce ni se va da.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu