Veselia întâia, falica

I.

Ea începe din mine şi sfârşeşte
în tine.
O vesteşte o aură, o urmează
o codiţă veselă de cometă.

Din ea străbate-n afară
totul; ea are chipul şi forma
totului. Ar semăna întrucâtva
unei sfere,
din care iese cel mai mult tot
înfăşurat în cea mai strâmtă piele
cu putinţă. Dar nici măcar acea pieliţă
ea, trezită, nu o mai are.

Ea atârnă-n afară – desăvârşită
şi,
deşi limitată, este profund
nemărginită, ea
poate fi văzută – dacă-i dorită.

Ea urmează istoria
propriilor ei spasme, aşa
cum caii urmează
cu credinţă-n galop
mirosul iute-al iepei lor…


II.

Ea are numai prezent
uită mereu unde-i
trecutul, unde-i viitorul.

Ea este mai înghesuită
în prezent, decât prezentul
între viitor şi trecut.


III.

Ea se ciocneşte de tine, şi prin asta
se ciocneşte de tot, pentru că
are dăruită-n afară numai ciocnirea
cu sinele şi cu totul.


IV.

La capătul ei dorm eu, înconjurat de ea.

Totul este reversul totului
îl încolăceşte, şi îl
stoarce pe dos.

Spune Da numai acela
care-l ştie pe Nu,
însă ea, care se stoarce continuu
îl are pe Nu lipit de Da.

Şi nu creşte numai ea aici,
ci şi întregul şir de bărbaţi
al căror nume îl poartă.

Şirul de bărbaţi îi populează
rodul. Şirul de femei
celălalt rod.

Au cu toţii loc, ei sunt
aripile rodului care se văd.

Şi se leagănă de parc-ar zbura –
de aici,
din exteriorul desăvârşit,
care intră în tine
şi iese din tine,
vestit de o aură
urmat de-o codiţă
veselă de cometă.

0 comentarii: