Existenţa noastră opacă şi trădătoare

[Reiau aici, în versiunea română, interviul acordat lui Giovanni Rotiroti pentru Insula Europea]

- Dragă Mircea Țuglea, te afli de câteva luni în Firenze, cu o bursă oferită de Academia Română, pentru un proiect de cercetare având ca temă relația dintre poezia lui Paul Celan și filosofia contemporană, în special cea de extracție hermeneutică, mergând pe filiera Heidegger - Gadamer - Derrida. Cum de ai ales tocmai Firenze pentru o astfel de temă? Ce îți spune orașul după cealaltă experiență „exterioară” a ta, în cei mai bine de doi ani petrecuți la Viena?

- Așa este, dragă Giovanni Rotiroti. Și eu mă întreb de ce am ales Firenze pentru a scrie despre Celan. De ce-o fi ales, oare, Giuseppe Bevilacqua tocmai Firenze pentru a-i traduce lui Celan toată opera în italiană? De ce-a venit magister-ul nostru comun, Marin Mincu, să difuzeze literatura română atâția ani tocmai aici, la Universitatea din Firenze? De ce mi-ai prezentat chiar dumneata pasionați de Celan, de la care am plecat cu câteva kilograme de cărți, precum Mario Ajazzi Mancini? Răspunsul este destul de simplu, cel puțin pentru mine. Firenze este un oraș incredibil de frumos, de o frumusețe condensată și calmă care îți dă, ca să spunem așa, liniște interioară. Asta îmi transmite orașul, chiar după anii vienezi petrecuți într-un alt spațiu marcat de echilibru estetic, sau mai degrabă de felul în care a știut să-și rezolve estetic frământările interne – Viena le-a transferat, pur și simplu, în arhitectură și apoi le-a extras, arătându-le lumii întregi, prin acea formidabilă mișcare ce se numește Secesionismul. În Firenze lucrurile acestea par să se fi întâmplat cu câteva sute de ani înainte, încă din vremea Medicilor (văzută astfel, Renașterea fiorentină este un Secesionism, deși Secesionismul nu este o Renaștere), și prin aceasta cred că se explică concentrarea de necrezut pe care-o are arhitectura orașului, muzeele, galeriile, pe un spațiu de numai câțiva kilometri pătrați. Și sentimentul, câteodată nu foarte plăcut, că urbea toată este un mare muzeu, prin care abia de pot fi zărite, în trei luni de zile, patru pisici – atâtea am numărat eu, și pentru cineva care are, în fața casei din Constanța, nu mai puțin de nouă pisici cu domiciliu stabil – ei bine, senzația este deconcertantă. Însă, este exact ceea ce căutam. Pentru revizuirea traducerilor din Gadamer și Derrida (care includ, la rândul lor, traduceri din Paul Celan) și pentru scrierea unei cărți bazată pe aceste traduceri, ce altceva îmi trebuia decât liniște, frumusețe condensată și un fluviu Arno care să dea pe dinafară din săptămână în săptămână? Poate un prieten, precum te consider. Una peste alta, sunt mulțumit. N-am trăit degeaba aici, cum se zice în românește.

- Pe lângă activitatea de critic și traducător, știu că ești și poet – sau, poate, ar trebui să spun că ești înainte de toate poet, sau că numai un poet ar putea să-l traducă adecvat pe Celan, dacă ne gândim la traducerile acestuia din Ungaretti, sau la traducerile lui Ungaretti din Celan. Ai publicat două volume de versuri, iar al treilea (Cartea cu păpădii) va apărea în 2013. Însă tocmai ce-am aflat, chiar de la dumneata, că acum câțiva ani ai obținut la Viena un premiu internațional pentru proză, mai mult, pentru o povestire care se numește „În Constanța se împușcă oameni”. Chiar se împușcă oameni în Constanța, în România? Și, cum scrii despre asta – adică, de fapt, cum te raportezi la realitate – în poemele, în prozele tale?

- Oameni se împușcă peste tot, unii chiar cer să fie împușcați, însă nu-i vom împușca numai pentru asta. De fapt, este o generalizare forțată care indică tocmai absurdul situației: căci cine suntem „noi”, vorba lui Gadamer, care să-i împușcăm pe oameni, nu pe „unii oameni” ci, așa, pe oameni în sine? Atunci când spunem că într-un cutare loc „se împușcă oameni” este ca și cum am folosi vechea formulă a „leilor” (hic sunt leones) pentru regiunile neexplorate. România este încă una dintre zonele neexplorate ale Europei, în care mișună leii, vampirii sau chiar „se împușcă oameni” – dar este o zonă în care, măcar, există mai multe animale vii, nevampirizate, precum în exemplul celor nouă pisici de mai sus. Este, fără îndoială, o mare doză de arhaicitate aici (unii ar spune de întârziere), și ea mă afectează și pe mine însumi, în mod categoric, fie direct, prin disconfortul pe care-l simt față de realitățile sociale din România, fie indirect, prin felul de a gândi care mi-a fost modelat de cultura în care m-am format. Dar tocmai de aceea pot spune că această cultură a țării mele natale, în general cea a spațiului balcanic, este una cu mult mai vitală, în momentul de față, decât cea acceptată ca „normă” în spațiul occidental. O normă care încă îl respinge pe celălalt, oricât ar susține altfel „corectitudinea politică”, de parcă l-ar considera vampirizat – chiar pe acel celălalt care, în mod intrinsec, face parte din ea, care-i este natural. Nu este de mirare afinitatea mea pentru Paul Celan, poetul de mai multe ori exterminat, provenit el însuși din acest spațiu atât de natural (Buchland - țara fagilor) încât, privit dinspre vest, pare ireal (Buchenland - țara cărților). Prin urmare, felul în care mă raportez la realitate, atât în poezie cât și în proză, este mai degrabă un fel de a mă raporta la ireal. Și, mai precis, de a mă raporta la acea falie dureroasă dintre perspectiva subiectului, pentru care realitatea nu este ireală, și perspectiva subiectului implicat în propria perspectivă, pentru care realitatea nu este nici reală. Aici, în prăpastia care ne desparte, se află și ceea ce ne unește.

- Am susținut împreună un curs de literatură română la Napoli, la Universitatea de studii „Orientale”. Cum ți s-au părut studenții mei, cum au reacționat ei la textele din avangarda românească, pe care le-am citit atunci? În genere, cum crezi că funcționează traducerile, și dintr-un sens, și dintr-altul? Știu că aici, în Firenze, ai lucrat la ciclul Atemkristall, probabil cel mai dificil test al traducătorilor din Celan. Are vreo șansă traducerea, mai are vreun rost să o încercăm?

- Studenții au fost excepționali, abia dacă m-au făcut să simt că mă exprimam în italiană, limbă pe care, din nefericire, o vorbesc mizerabil. Și, dacă studenții au fost cum au fost, poate că meritul e și al profesorului lor, nu? Una peste alta, nu-i ușor să-i traduci în italiană pe Fondane și pe Tristan Tzara și să-i mai și publici, ca student. Aș reveni cu plăcere oricând la Napoli, în orașul de majolică, precum i-am zis, tachinându-l. Este clar că, de obicei, textele avangardiste prind mai bine, în sensul că atrag atenția, tocmai fiindcă ele se depărtează într-o măsură aproximativ egală de acea langue comună care constituie o cultură – au un écart asemănător, indiferent de gradul de solidificare a limbajului pe care îl presupune o literatură mai veche sau mai nouă. De aceea, probabil că ele pot fi receptate, în Italia sau în România, aproape identic. Nu-mi dau seama exact cum sună aceste texte în italiană – însă cele ale futuriștilor italieni sună chiar bine în românește. Este, firește, și o problemă de poziționare a receptorului, mai precis a situării sale în straturile unei tradiții culturale și lingvistice. De exemplu, poezia lui Celan este slab receptată, aproape deloc, în România – adică în țara din care provine, deoarece tipul său de discurs nu este pur și simplu de înțeles pentru receptor. Ideea că există o avangardă cu sens, una care nu numai să provoace explozia conținuturilor anterioare, ci, mai degrabă (precum am spus), să re-actualizeze sensul este una de neconceput pentru cea mai mare parte a receptării și criticii românești. Tocmai în aceasta constă traducerea: în a face să se simtă efortul prin care, poem după poem, și în fiecare poem în sine, se încearcă transmiterea unui sens – iar dacă nu a unui sens, atunci măcar a unui semnal. Traducerea - și nu neapărat dintr-o limbă într-alta, ci chiar translarea în limbajul comun – trebuie făcută, fiindcă dacă nu suntem traducători, atunci suntem trădători și opaci față de propria noastră existență opacă și trădătoare.