Napoli: orașul de majolică



Fost, văzut, făcut. Cursul de la universitatea "orientală", mai degrabă o facultate de limbi străine, unde am fost invitat de Giovanni Rotiroti, a ieșit binișor, fără ca niciuna dintre studente să fie vorbitoare nativă de română. Am comentat împreună texte din Virgil Teodorescu, Gellu Naum, Paul Celan și (cu voia voastră) din mine. Am vorbit despre fericism (apoi despre ferocismo felice sau felicismo feroce) și despre superzeroi (adică despre zeroismo), la un pește-spadă în golful Napoli, în fața castelului Oului / dell'Ovo. Am cunoscut-o pe traducătoarea avant Dada a lui Tristan Tzara, Irma Carannante, care mai pregătește și niște Priveliști. Tot ce pot să spun este că Giovanni Rotiroti face o treabă bună de tot la Napoli. Și că o face doar din pasiune. Unii au obiectul, dar n-au pasiunea. Alții au pasiunea, dar n-au obiectul. Acum, el le are pe amândouă, după ce-a așteptat atâția ani ca să poată preda într-o universitate. După ce atâția ani o universitate l-a așteptat.

Napoli și-al său centro storico - un amestec năucitor de vânzoleală, străzi înguste cu rufe deasupra lor, motorini, de după care răsare brusc câte-o biserică sau un obelisc. Un dom splendid, care păstrează relicvele lui San Gennaro, al cărui sânge se lichefiază miraculos în fiecare an. Sau baroca Gesù Nuovo, cu al său sfânt-chirurg Giuseppe Moscati, aproape singura în care am văzut credincioși. Alături de vânzători ambulanți de toate națiile, ce par dispuși a se vinde până și pe ei înșiși. Multă mizerie, dar și palmieri peste tot, sau portocali între coloanele de majolică din Santa Chiara. Un oraș de majolică convulsivă, cum ar fi spus Virgil Teodorescu. Orașul care stă sub Vezuviu.


Apoi, la trap cu Frecciarosa (300 km/h), prin furtună, înspre Firenze.

0 comentarii: