Călinescu

[un fragment de roman, din câte îmi amintesc încă nepublicat, şi dedicat grupului de pe FB "George Călinescu, promoţia 1992"]


tot mama mea, pe când eram încă în orăşelul de „baştină”, m-a întrebat odată de ce, dacă tot „scriu poezii”, nu dau eu la filologie, lucru care imediat mi-a sticlit în cap ca o lanternă, până la a mă întreba cum naiba nu mă gândisem singur la asta; aşa am ajuns să caut înfrigurat nu un liceu de filologie, că în Constanţa nu era niciunul, ci măcar o clasă, ceva, care să semene cumva fie doar şi cu numele cu filologia; am găsit-o la liceul pedagogic, urmat în proporţie de 99 la sută de fete, din astea pe care le aşteptau tipii de la liceul de marină, în uniformele lor albastre, seara la poartă şi alături de care mă strecuram şi eu, când îmi trăsesem în sfârşit o gagică, pretinzând ba că sunt mircist, ba că învăţ la liceul 10; îmi era pur şi simplu ruşine să-mi mărturisesc apartenenţa la un „liceu de fete”, dacă nu cumva chiar să adopt şi eu vocabularul lor răzgâiat, aşa cum făcea de exemplu Bogdan, singurul meu coleg de clasă, care ajunsese să vorbească şi el în scheme precum „ce faci, fată?”, „bine, fată”, ba chiar să-şi subţieze vocea şi să prindă nişte gesturi specific feminine, ca aranjatul languros al părului sau zâmbitul cochet; de Bogdan am auzit mai târziu că a dat la seminarul teologic şi că, în fine, s-a cuplat cu Manu, pasiunea noastră comună din liceul de mai târziu Călinescu; între timp venise revoluţia, pusesem şi noi de una mică la pedagogic, printre altele o dădusem jos pe scorpia de directoare (care acum, drăcia naibii, nu-mi mai spunea răstit „Ţuglea, să-l chemi pe tactu la şcoală!”, ci mă întreba alintat „şi, ce-ai mai scris, Mircea?”) şi obţinusem alte mici victorii ridicole, ca eliminarea controlului la poartă sau obligaţia de a mai cînta imnul naţional dimineaţa, încolonaţi în ceaţă – nici nu ştiu dacă atunci, în primele zile din 1990, România mai avea vreun imn naţional şi dacă nu cumva ăsta era Lambada, sau, cum strigau vânzătorii de ziare în piaţă, „Coposu şi Doina Cornea dansând Lambada!”; tot atunci cică făcusem şi nişte comisii pentru revizuirea regulamentului şi reprezentarea elevilor în consiliul de administraţie al liceului, în care colegii mei (respectiv, colegele) mă puseseră pe mine şi aşa ajunsesem eu să am cheia fostului cabinet UTC, de unde am cărat un dulap întreg cu operele lui Stalin (!) şi unde apoi mă retrăgeam cu vreo gagică să fumăm în pauze sau, când vremea era frumoasă, se ne mai mozolim în fereastra deschisă; după o vreme s-a vorbit de înfiinţarea unui liceu de filologie, care să se cheme Călinescu sau Ion Creangă sau nu mai ştiu cum, şi ăsta ar fi putut fi, nu-i aşa?, împlinirea visului meu de-acum doi ani, dacă între timp nu mi-aş fi schimbat cu totul părerea despre filologie şi chestiile înrudite cu ea – îmi era de ajuns să mă gândesc la faptul că luasem la admitere notă mică la română fiindcă nu reuşisem să învăţ nici un afurisit de comentariu, că se făceau cursuri aşa de frumoase de rezistenţa materialelor la clasa de filologie şi că, în sfârşit, exasperat de regulile micii Bastilii, cum era supranumit pedagogicul, vrusesem să mă transfer la o clasă de informatică în primul trimestru; am dat totuşi la Călinescu ăsta, cu toate că nu învăţasem nimic, de dimineaţă până seara făceam plajă şi mă prăjisem ca seminţele, şi am aflat rezultatul tot într-o zi de plajă, când eram în faţa hotelului Parc cu taică-meu şi cu un văr din Olteniţa, care n-au vrut să creadă când le-am spus că eram al treilea pe listă şi s-au dus special ca să se convingă; oricum, la Călinescu l-am descoperit pe Sorin, de la care am primit într-o zi un bilet cum c-ar vrea să stăm de vorbă, ne-am văzut într-adevăr pe o bancă lângă fosta bibliotecă judeţeană (acum redevenită arhiepiscopie), unde mi-a spus foarte încurcat că şi el scrie, mi-a dat nişte foi pe care am promis să le citesc, şi de aici o lungă rivalitate amărâtă între noi, ba pentru gagici (într-o vreme mi se pare că amândoi concuram la Manu), ba în scris, pentru ca în cele din urmă să fie vorba chiar de cărţi, respectiv de proezia, aia care urma să devină peste o vreme serial la ProTV; ce folos că eu îi spusesem lui Şoitu cu vreo doi ani înainte, când încă mai mergeam împreună prin Costineşti, să scoatem o revistă cu numele Proezia?; cine e Şoitu, poate te-ntrebi iarăşi (căci, sărăcuţa de tine, ai uitat), e şi ăsta un personaj, unul care, atunci când îţi strânge mâna, ţi-o reţine cam mult, studiind-o, pentru ca apoi să te-ntrebe „da’ de ce-ai mâna aşa umedă (bunicuţo), ai făcut labă?“, unul care-mi trimitea în Viena poze mai vechi cu mine într-un tricou alb, pe care scrisese cu pixul: „tot ce spui acum poate fi folosit împotriva ta“, sau cu mine în locul tabloului lui Ceauşescu, şi pe care le ţineam în camera mea (vestita 214), alături de cea a lui Ami şi a pisicii ei Bijou; în Costineşti Şoitu făcea tot felul de cuceriri, şi-mi povestea extaziat a doua zi ce-a mai futut şi ce vise a avut după, ba ţin minte că mi-a spus în tramvai despre un vis care se petrecea tot în tramvai, şi în care stăteau taică-su pe un scaun, apoi el pe-un scaun mai în faţă şi în fine un copil pe al treilea, la care eu vrând să-i arăt că tocmai îl citisem pe Freud i-am zis că asta însemna că una din tipele din Costineşti va rămâne gravidă, din moment ce după taică-su şi el nu putea urma decât un moştenitor (culmea-i că până acum săracul Şoitu, după ce s-a făcut şi el om mare, a avut numai fete!); la Călinescu ăsta sau cum-îl-mai-chema pusesem şi de-un cenaclu, pe care în lipsă de inspiraţie îl botezasem fără nume, unde sub ochiul de bufniţă al profesoarelor citeam şi noi nişte textuleţe, acolo, pentru ca după aia să ne îmbătăm prin wc-uri, să vomăm pe aleile parcului Tăbăcărie, alături de Sorine şi Laure; chiar, de curând m-am întâlnit cu Laura într-o alimentară, m-a lăsat mască arătarea aia masivă care s-a apropiat de mine zâmbind şi mi-a zis „ce mai faci, Mircea?”, îmi închipuiam cum ar fi arătat alături de Sorin, ăsta mai sfrijit, aşa, ca şi cum ar fi fost un puişor luat sub aripa marii preotese; cât despre Sorina, amica mea de atunci, nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu ea, îmi vine în minte doar o chestie mai înfierbântată, dintr-o pădure de lângă Kogălniceanu – aici am făcut o pauză, în parte deoarece m-a intrigat rezonanţa numelui ăsta, Kogălniceanu, unde acum cică sunt baze americane (şi mai este, în plus, şi locul unde-am intrat cu maşina într-o remorcă) şi din cauza asta toţi cunoscuţii de-aici zic de Constanţa c-ar fi devenit „oraş american”, dar şi fiindcă trebuia să plec la lansarea cărţii lui Bănulescu, aia cu Te pup în fund…, să vorbesc cu drăguţul de ambasador despre teza mea de doctorat şi, mai apoi, să mergem împreună cu Aranca într-un bar numit Ost Bar Bühne, lângă Schwarzenbergplatz, care, zice-se, ar fi al unor români; oricum, după ce-am stat acolo câteva ore m-am întors cu cehul ăsta pe care încă nu ştiu cum îl cheamă (Zdenek, parcă) spre casă, unde am continuat cheful cu Oleksander, ucraineanul, până aproape de ziuă, aşa încât când m-am trezit şi mă învârteam prin bucătărie încercând să-mi fac o cafea el mi-a spus din uşă, înainte de a pleca, că se simte ca şi cum ar fi „aproape mort”, „aşa”, îmi stătea să-i zic, „şi, te duci la cimitir?”; nu ştiu ce-a mai fost după cenaclul ăsta fără nume, mi se pare c-am scos şi-o revistă, pe care o trăgeam la xerox la maică-mea la serviciu şi o vindeam atât elevilor cât şi profesorilor, iar cu banii puneam de câte-un chef monstru, şi da, începusem să scriem şi-un fel de roman interactiv, cu mai mulţi autori şi număr fix de personaje, pe care fiecare avea libertatea să-i omoare, să-i învie, să le dea peste bot şi toate alea; între timp mă îndrăgostisem de Ramona (o alintam Ramon, că le avea cu franceza şi expresia ei favorită era donc), şi tre’ să admit că dintre toate iubirile mele adolescentine ea a fost cea mai cea, mă şi întreb cum dracului am reuşit să ne certăm, mi se pare că la o petrecere unde m-a pus să-i jur că n-o să încerc să mă culc cu ea, şi eu i-am spus că nu pot să fac asta, oricum chestia a trenat ani de zile, până acum câtăva vreme, când m-a sunat şi m-a întrebat pur şi simplu dacă nu vreau să plec c-o bursă în Italia, iar la întoarcere eu am pierdut avionul şi-am pus pe foc toată agenţia, aşa că după asta drăguţa de Ramon n-a mai dat vreun semn, nici măcar să mă întrebe dacă nu-s de părere că „s-a mai îngrăşat” – cine ştie, acum o avea copii, o fi vreo bunicuţă?; dar ce rău sunt eu aici, parcă-mi vine să trag palme în stânga şi-n dreapta, să-mi pedepsesc şi să-mi exorcizez toate neîmplinirile, toate ratările din care îmi este, înainte de toate, alcătuită viaţa – poate că-n peisajul ăsta dezolant să nu conteze decât telefonul primit de la tine, în care îmi spuneai că ţi-ai luat un tricou cu pisică, una cu „mustăţi roşii”, sau mesajele tale cu „nu da banii pe prostii, ia hăinuţe la copii”

[P.S. Atunci nu aveam copii. Acum avem. Doi băieţi, Luca şi Ştefănuţ. Mulţumesc pentru urări.]

0 comentarii: