Un an (Mecanismul de deschidere)

Trebuie să-mi scriu articolul promis pentru ultimul număr al Paradigmei. Mă codesc, am atâtea lucruri de spus, amintiri care-mi colcăie-n minte, pe care nu ştiu cum le voi transmite, am scris de atâtea ori despre Marin Mincu şi totuşi încă nimic esenţial. L-am visat în câteva dăţi după înmormântare, l-am visat chiar ridicându-se din sicriu şi vorbindu-mi. "Pierzi timpul", mi-a spus, "du-te şi scrie, ce mai aştepţi?". Şi iată că încerc să scriu ceva despre el şi nu reuşesc. Trag mai aproape o carte, cea din colecţia de "ediţii definitive" de la Vinea, Proba de gimnastică, pe care mi-o dăruise la ultima noastră întâlnire. O răsfoiesc şi mă holbez îndelung la portretul făcut de Nichita Stănescu. Fumez, mă întorc în faţa ecranului şi-mi verific poşta, ultimele noutăţi de pe blog. Dau peste o chestie, încă necitită, un fel de leapşă care începe aşa: "Ia cartea cea mai apropiată de tine, deschide-o la pagina 18, şi găseşte rândul 4". Cartea cea mai apropiată de mine acum este, evident, Proba de gimnastică, iar rândul 4 de la pagina 18 provine din prefaţa lui Octavian Soviany, care-l citează pe Marin Mincu: "să vină un medic / mai aud înfundat". Este de fapt un text realmente tulburător din volumul cum mi-am înscenat un accident de maşină, care merită recitit integral: „nici nu ştii cum îţi reintri în simţuri / vezi distrat că atârni de ceva deasupra străzii / în jur se strâng oameni mulţi / de la celelalte maşini / îţi fac semne prin geam cu mâna /să vadă dacă eşti viu / tu nu le răspunzi blocat de spaimă / s-ar putea să aluneci tocmai acum în vârtej / dacă nu e mort / se află sub şoc / auzi o voce strecurată lent spre organul tău auditiv / nu trebuie să te laşi / să aluneci în starea de şoc / acum trebuie să mă mişc / să nu mă gândesc la ce s-a întâmplat / întind mâna / împing uşa din dreapta / e blocată / sunt foarte calm / îmi propun să nu mă grăbesc / mă răsucesc spre stânga / corpul meu are reacţie / ascultă de comenzile mele / e mai greu cu picioarele / pe care nu am curaj să le mişc / trag de ceva / face clic / acţionez mecanismul de deschidere / împing cu putere / cedează / se deschide uşa din spate puţin / cei de afară o forţează până la capăt / cu mâini sigure mă prind de umeri / repede mă scot de sub fiare / să vină un medic / mai aud înfundat".
Las de-o parte caracterul atât de premonitoriu al poemului şi remarc că până şi în starea aceasta suspendată („dacă nu e mort / se află sub şoc”), care trebuie să fi fost străbătută Marin Mincu şi la celălalt accident al său, cel vascular, pe care am tot sperat că şi-l înscenase (se cunoaşte „anecdota” hâtră cu Manolescu, practic ultimele cuvinte înainte de comă) – ei bine, chiar în această stare a experierii la propriu a limitei, a limanului, instanţa care rămâne activă este cea a subiectului. Iniţial „blocat de spaimă”, pe punctul de a „aluneca în vârtej”, dedublat („nu trebuie să te laşi / să aluneci...”), subiectul se recuperează „mişcându-se”, „întinzând mâna”, „răsucindu-se” , recâştigându-şi persoana întâi (trecerea de la „tu nu le răspunzi” şi „nu trebuie să te laşi...” la „sunt foarte calm”) şi, până la urmă, activizându-se pentru a „acţiona” („mecanismul de deschidere”), ba chiar pentru a „trage de ceva” care „face clic”. Îmi pare că această activizare este definitorie pentru Marin Mincu, nu numai în străbaterea stării liminare (pe care el însuşi a practicat-o şi teoretizat-o atât, întreaga-i operă ţinând de fapt de o poetică a liminarităţii), ci în toată trecerea sa prin lume. Marin Mincu chiar era omul care, dacă trăgea de ceva, făcea clic. Cu energia sa all inclusive putea, dacă nu să mişte munţii, atunci măcar mările – şi mările acestea tomiscane învolburate el le-a mişcat parcă hipnotic prin simpla-i prezenţă care-a înnobilat urbea somnoroasă, făcând-o să verse ca din burta balenei o universitate, o facultate de litere, o editură, un cenaclu, o revistă fundamentală (aceasta - respectiv Paradigma, în care a apărut textul de faţă), o promoţie poetică şi încă alte câteva mărunţişuri cum ar fi singurul premiu internaţional important luat vreodată de vreun scriitor trăitor pe-acest Pont de la Ovidius încoace. Poate că, acolo unde se află acum, Marin Mincu trage în continuare de ceva care în curând va face clic, poate pregăteşte generaţia poetică apocaliptică sau, mai degrabă, încearcă s-o îmblânzească familiarizând-o cu conceptele gândirii slabe. Nu-l simt deloc plecat dintre noi, mă aştept tot timpul să-mi telefoneze îmboldindu-mă la scris, nimic nu s-a schimbat nici în real şi nici măcar în lumea literară, care este la fel de euridicească şi, fireşte, din zi în zi bănuiesc apariţia unor intervenţii polemice mustoase, dar necruţător de exacte. Mi-l imaginez pe Marin Mincu polemizând cu îngerii şi trimiţându-i să mai citească, iar apoi pe aceştia leşinaţi în bibliotecă sub vrafuri de tratate de semiotică. Marin Mincu trebuie că acţionează şi acum, oriunde s-ar afla. Sigur are acolo sus şi-o editură, în care publică poezie serafică de avangardă. Îl chestionează îndelung pe Ion Barbu, de care-l despart câţiva metri, asupra textualismului său. Şi de-acolo nouă ne dă, ne tot dă insistent telefoane să acţionăm „mecanismul de deschidere”, să nu ne lăsăm să „alunecăm”, să tragem odată de ceva până când o să facă clic.