Lăbuţa

Soţia falsului căţel Grigore
are o mare problemă:
o mănâncă îngrozitor
lăbuţa cu care se scarpină.

Cu ce să se mai scarpine
se întreabă suspinând
cumva metafizic, pe lăbuţa
cu care se scarpină?

1 comentarii:

clarobscur spunea...

Adevăratul căţel Grigore, scărpinat de sosia lui mai adevărată decât el, cu lăbuţa soţiei încă neautentificate

Întâmpinare la Căţelul Grigore, Păpădii, din vol. http://mircea-tuglea.blogspot.com/

[intro] Acum, înainte de marile seisme, se clarifică misterul care ne-a osificat: masca poetică pe care Mircea Ţuglea a tot aşezat-o când pe-un link, când pe altul, nu e "sosia" falsului căţel Grigore, ci "soţia". Dar imediat ce spui asta, când una dintre perspective se clarifică, cealaltă devine mai evidentă. Şi, tot aşa. Clivajul te-ar putea duce cu gândul la, după care te întoarce de unde se pare c-ai plecat. Rollacosta.

Mirce scrie poezie cu teză. Teza lui se numeşte şi răspunde la apelativul “Grigore”. O teză care oripilează spiritul liber al poeziei în care, vreodată, autorul a crezut. Poezia, din câte ştiam, se scutură de teze ca de purici. Dar poezia e, cum am stabilit ultima dată cu Mirce, un mecanism colector, un vacuum cleaner prin care limbajul se reproduce constant expectorând, indiferent la mecanismele exterioare lui, îngăduitor cu toate impurităţile.

“Căţelul Grigore
este mai obosit
decât Dumnezeul
căţeilor”

scrie Mirce, apostolic, deconspirând fixaţia derizorie a dorinţei de a fi zeu. Acolo unde omul a renunţat sau eşuat, animalul – nu întâmplător, câinele, următorul pe treapta ierarhiei evoluţioniste (într-advevăr, primatele merită creditul de a ne fi tras din ele?), răzbate spre cerurile închise. Obosirea din versurile mirciulene - motiv recurent în lirica post-optzecistă (încă nu s-a picat la pace pe tema nouăzecismului, iar douămiismul, din punct de vedere al divergenţelor generaţioniste, nu are şanse să fie curând omologat), aruncă în retard receptarea mesajului. Ar fi fost normal ca Dumnezeul căţeilor să fi murit odată cu toţi Dumnezeii. Însă, în subsoluri, o religie încă neînţeleasă palpită.

Din umbra caroseriei unui animal mai docil, maşina – ultimatumul domesticirii - , câinele şi-a pierdut - precum credeau păşuniştii d’antan – identitatea lui socială. El şi-o revendică la modul absent:

„Dacă vedeţi vreodată
patru lăbuţe
ieşind de sub un jeep
metalizat strălucitor
să ştiţi că pe acela
şi l-a cumpărat căţelul Grigore
să stea întins sub el
vara la umbră.”

De fapt, căţelul Grigore s-a întors împotriva firii lui, eviscerându-se în speranţa că va fi eviscerat chiar şi cu un furtun de apă montat la presiune maximă. Dumnezeu are maţe? Dumnezeu îşi linge puţa? Dumnezeu a obosit? Dacă da x 3, înseamnă că el există şi merită cercetat.

„Căţelul Grigore e trist
păzea o alimentară
care s-a închis.

În locul ei s-a deschis un bar
din care ies doar clăbuci de ţigară.
Căţelul Grigore ştie
că trebuie să se reprofileze.”

Căutarea unui alt stăpân e, în fapt, disperarea de a găsi stăpânul pierdut. Ordinea lumii se schimbă, tutela ei rezistă milenar metamorfozelor şi mutaţiilor de dedesubt. E problema furnicarului de a-şi constui un alt muşuroi după aceleaşi puncte cardinale.

„Toţi stau în acelaşi loc
moţăind la umbră.

Nu-i chip să-i deosebeşti.”

În expresie minimalistă, confuzia e maximă.

(din episodul următor: Mircea Ţuglea promite. Preocupările poetului duc spre o latură câinească de neînchipuit în lirica actuală. Spiritul lui Grigore muşcă. Dar colţii nu sunt ai lui...)