Achtung baby

Am dat acum, tot răscolind pe net, peste nişte clipuri cu U2, din anii 90, mai precis din albumul Achtung Baby. Mi-am amintit aproape instantaneu de serile când, înaintând prin ceaţă cu autobuzul către Oberdöbling, mă înfiinţam în vila proaspăt renovată a magnaţilor ruşi (ziceam eu), al căror fiu, Jenea, făcea cu mine meditaţii de engleză. Intram prin curtea cu iarbă tunsă, străbăteam un living imens în care, de obicei, mă aştepta Olga, colega mea de la cursurile de germană şi mama lui Jenea, îmbiindu-mă cu un ceai sau cu nişte fursecuri care erau tot timpul pe masă, apoi urcam la etaj către camera „elevului” meu. Într-una dintre seri l-am întâlnit şi pe „şef”, pe capul familiei adică, cel care, dintr-o întortocheată poveste, înţelesesem că-şi trimisese familia aici, în Viena, pentru a o proteja de ameninţările mafiei ruseşti, cu care presupuneam că avea multe de împărţit, şi implicit poziţia sa părea să fie, prin chiar acest fapt, foarte importantă. N-am aflat nimic mai mult, decât poate din telefoanele date atunci când nu puteam să ajung la meditaţii sau când Jenea era în vacanţă, şi din maxima precauţie pe care o aveau interlocutorii mei faţă de mine, sau mai degrabă, presupun, faţă de oricare persoană străină care-i suna. Trebuia să explic de trei ori, unor necunoscuţi care se schimbau la telefon (căci, intuiesc, unul cu grad mai mic îi dădea telefonul celui cu grad mai mare, căruia trebuia să-i repet toată povestea, şi tot aşa), că eu sunt profesorul de engleză al lui Jenea şi că în seara aceea nu pot veni, sau, dimpotrivă, că aş vrea să aflu când se întoarce din vacanţă şi când putem relua micile noastre şedinţe. În care făceam, pe lângă plictisitoarele exerciţii de gramatică de care ni se acrise şi mie şi lui, nişte audiţii cu totul speciale. Cumpărasem, pentru lecţiile astea, câteva CD-uri care includeau în subcopertă versurile melodiilor, ceva Simply Red la început, dar, observând că Fairground nu-i spunea mare lucru, am mers spre chestii mai rock, de gen U2, şi-aşa se face că într-o seară m-am înfiinţat la „palat”, cum ar spune astăzi cineva, înarmat c-un CD cu Achtung Baby de U2, probabil cel mai bun album dintotdeauna al trupei – ţin minte şi acum versurile pe care le-am repetat în serile acelea cu Jenea, iniţial şi el intrigat de modul acesta de-a învăţa engleza, apoi repede cucerit. Ştiu că i-am spus atunci, în germana mea şovăielnică din cauza acordurilor (pe care mi le corecta cu blândeţe), că dacă vrea să prindă engleza la un nivel suficient chiar n-are nevoie de-aşa ceva, putem să facem în continuare gramatică, concordanţa timpurilor sau alte prostii, dar că o limbă nu înseamnă numai gramatica ei, ci şi muzica, literatura, arta pe care a creat-o pornind de la condiţionarea ei lingvistică – de fapt mult înainte de această etapă deja încercam să traducem împreună din engleză în germană episoade din Tom Sawyer, ceea ce, ca să zic aşa, aproape că era mai greu pentru mine decât pentru el! N-a fost foarte convins de această metodă, deşi marşase întru totul pe Tom Sawyer, a ascultat în lehamite primele melodii din Achtung Baby, bănuind cumva că îl păcălesc, fiindcă eu ţineam în faţă subcoperta cu versurile iar el trebuia pur şi simplu să le ghicească, îl mai ajutam din când în când, cam strâmbându-mă, deşi dacă aş fi fost în aceeaşi situaţie aş fi reacţionat cu siguranţă mai dur decât el. Dar treptat începuse să-i placă, iar primul cântec pe care l-am „descifrat” atunci, One, îl mai ţin şi acum minte, versurile-i îmi revin instantaneu în memorie de câte ori îl aud, într-atât l-am repetat în acea seară. Până şi Olga a deschis uşa de la etaj, intrigată de zgomotul care răzbătea până jos, însă când ne-a văzut cufundaţi în „texte” şi urmărind cu ureche ciulită ritmul săltat al lui One, şi vocea piţigăiată a lui Bono care spunea că „we’re one, but we’re not the same”, sau „you gave me nothing, now it’s all I got”, sau „all you got is hurt”, a închis repede la loc uşa, parcă ruşinată, fără să bănuiască că de fapt prin asta poate că-l iniţiam pe Jenea în ceva mult mai complicat decât limba engleză - să zicem că-n suferinţă? Treptat, vila din periferia Vienei a (presupuneam eu) magnaţilor ruşi începuse să tresalte în fiecare miercuri seara, când veneam eu, în ritmurile pop-rock ale U2, de parcă ar fi fost invitaţi speciali, şi-au răsunat acolo, după One, Light my way, So cruel, Mysterious ways şi altele pe care nu le mai ţin minte. Dar ţin minte că întreg albumul Achtung baby l-am „citit” acolo, în camera lui Jenea, întrerupţi doar de fursecurile Olgăi şi de telefoanele din Moscova ale tatălui. A fost o perioadă chiar fericită: pentru mine era suficient să ascult, în camera din Haus Döbling, melodia pe marginea căreia urmam să „lucrăm” în acea seară, urmărind versurile de pe subcopertă, pentru a avea asigurate două ore de „meditaţii” de pe urma cărora aproape că câştigam suficenţi bani pentru a mă întreţine toată luna. La limită, puteam chiar să trăiesc numai din aceşti bani, adică numai din două ore pe săptămână, care şi ele se reduceau la o singură melodie din albumul U2 Achtung baby! (Ba încă, atunci când o aveam la meditaţii şi pe Karla, micuţa poloneză recomandată de Slawek, o duceam binişor de tot.) Culmea este că şi Jenea se îndrăgostise de U2, aşa cum începusem s-o fac şi eu, şi uneori îmi cerea să reluăm unele melodii, şi, astfel, timpul trecea mult mai uşor şi mai plăcut! Până şi Olga învăţase ritmurile, şi mi se părea uneori că, intrând în cameră pentru a ne aduce fursecurile, dansa în papucii ei de pluş cafenii pe Light my way! Înainta solemnă, cu picioarele ca la defilare, cu braţul drept întins către noi ameninţător cu farfuria de fursecuri, strigând parcă la fiecare mişcare refrenul! Şi noi dădeam complice din cap, surâzând: „Baby, baby, baby, light my way”! Şi toată casa părea cuprinsă de rotativa asta, de orbita asta zâmbitoare, până când se termina melodia şi noi nu mai aveam ce relua, întrucât înţelesesem totul, ceva de genul că este „too late, tonight, to drive the past into the light”, şi eu atunci îmi luam frumos tălpăşiţa, mă suiam în autobuz şi dispăream astfel în noapte. Seri frumoase au fost, cu adevărat. Jenea, te salut oriunde ai fi – şi sărut-o pe-obraz şi pe Olga din partea mea. Niciodată n-am avut sentimentul ăsta de independenţă în Viena, pe cât l-am avut atunci când am ascultat împreună Mysterious ways ori So cruel. Niciodată autobuzul 48 n-a dus din Oberdöbling un suflet mai uşor şi mai vesel!