Romanul Revoluţiei Române (2)

De exemplu:

La televizor apăruse unu’, care se tot vântura cu casca lui de căpitan şi susţinea că vorbeşte în numele Armatei Române, cred că-l chema Lupoi sau aşa ceva. Pentru mine, care stăteam cu ocheanul lipit de televizor, a fost ca şi cum ăsta ar fi erupt din neant. Cine era? Ce căuta acolo? Un căpitan reprezentând Armata Română? Unde erau coloneii, generalii armatei? Cine conducea de fapt Armata asta? Sau totul era la schimb, de genul ia tu armata, eu preiau Securitatea? Cum puteam noi asculta ordine de la un căpitan, care oricum părea a fi dus cu pluta? Lupoi? Cine era Lupoi? Era fiul Lupoaicei, sau cum? Şi ce făcea acolo, cum ajunsese acolo? Păştea oile? Şi ce dracu’ anunţa, c-ar fi nu ştiu cine Ministrul Apărării? Adică el îl numea pe ministru? Înseamnă că era bazat! Înseamnă c-avea o pleiadă de miniştri în spate, pe care-i numea după poftele lui. Tu eşti ministrul 1, tu ministrul 2, iar tu, Militaru sau cum te-o mai chema, eşti ministrul 3. Eu, marele căpitan Lupoi, stau aici la televiziune şi vă numesc după cum vreau eu. Eu vă fac, fac them. A transmis Lupoi, fiul lupoaicei, direct din bârlog. Până când a apărut un general, de data asta unul real, nu ştiu cum îl chema, a spus el ceva acolo dar n-a reţinut nimeni, care a zis că ce, Revoluţia s-a făcut, armata e cu noi, dar în lipsa unui conducător al Armatei se vede nevoit, în calitate de şef al Marelui Stat Major, să preia conducerea, date fiind sinuciderea generalului Milea, aşa că, fraţilor, singurul conducător legitim al statului român sunt eu, şi băiatul ăsta a şi citit în direct la televiziune o proclamaţie în zece puncte, nu mai ştiu ce zicea acolo, chestiile obişnuite, democraţie, România, alegeri libere, încetarea focului, alte bla-bla-uri, dar a şi zis o chestie care m-a uns pe inimă: „Imediat ce va fi ales un guvern legitim, voi ceda puterea!”.