Joaca s-a terminat

Tot ceea ce s-a întâmplat zilele astea a fost atât de lipsit de sens, de fără finalitate, încât am fost anesteziat. Rar îmi amintesc să fi spus mai mult de două vorbe, sau să nu mă fi mişcat ca teleghidat. Şi mai rar, momente în care să fi scos capul din toropeală, să fi deschis cumva ochii mai tare, cam la fel ca atunci când te trezeşti din beţie, doar pentru a cădea în alta mai cruntă. Şi peste toate, senzaţia cumplită de vinovăţie, pe care n-am mai trăit-o din copilărie. Eram pe un derdeluş, iarna, parcă plutind pe săniuţa mea verde, între chiotele celorlalţi copii. Şi deodată a apărut în faţa mea tata, îmbrăcat militar, impunător întru totul. Mi-a spus şi m-a întrebat totodată: "A murit bunicul. Mergi acasă sau mai rămâi la joacă?". Fără să mă gândesc că îl întristez, deşi intuiam asta, am strigat vesel că "Mai rămân!". S-a îndepărtat cu umerii susţinuţi parcă de uniformă. Peste puţin timp, am luat şi eu drumul spre casă, îngrijorat de căderea aceea bruscă, aproape de surparea dintre umerii tatălui meu. Bănuiam, sau ştiam, că joaca se terminase. Ştiu acum că joaca s-a terminat.