Luminile ţâşnitoare ale reclamelor

Bag de-o nouă rubrică acum, pe care m-am hotărât s-o numesc City writing. M-a fascinat mereu interacţiunea dintre spiritul pre-modern (rural sau altminteri) şi cel metropolitan. Am scris câteva articole pe tema asta, de pildă despre Sfârşit de veac în Bucureşti al lui Ion Marin Sadoveanu, sau despre unul dintre jurnalele de scriitor ale lui Dostoievski (care a apărut, pare-mi-se, în Vatra). Însă mai toate textele mele „critice” conţin referiri la această ciocnire, „duioasă” şi „dureroasă” (vorba lui Paul Celan) între pre-modernitate şi actualitatea noastră strâmbă. Dostoievski se mira cum pot năvăli trăsurile în viteză pe bulevardul Nevski-Prospekt. La Preda năvălesc căruţele într-un Bucureşti înţesat de „luminile ţâşnitoare ale reclamelor”… Este şi aceasta, dureros-înduioşător, o expresie a sufletului nostru balcanic. Am recitit Delirul (cumpărat de la Kilipirim, în compania lui Andrei Chiru, căruia o să-i apară primul roman la noi) căutând episodul faimos care a fost retras, apoi reintrodus în prima ediţie a lui Ion Cristoiu, de după revoluţie. Nu numai că nu l-am găsit (sau dacă l-am găsit am trecut în lehamite peste el), dar singurul loc unde am îndoit pagina spre amintire a fost acesta:

„Moromete trase de hăţuri şi opri căruţa în dreptul unui om care sta la o poartă asemeni unui ţăran, cu o expresie care căuta parcă un gând să-l călăuzească, adică ce să facă, să mai stea acolo în dosul gardului sau să se ducă undeva, şi unde anume?
- Mă, creştine, zise Moromete, unde e strada Cheia Roseti?
Omul făcu un semn desluşit cu mâna: înainte! Şi ieşi din poartă şi o luă într-o parte, nu atât de dispreţuitor, cât plictisit: să te apuci acum să-i explici unui ţăran, care pe deasupra te mai trage şi de brăcinari, zicându-ţi creştine, unde e o stradă din centrul Bucureştiului, când el nici n-a intrat bine în oraş! Să meargă el înainte!...
Înfuriat, Moromete înţelese parcă gândul nerostit al aceluia şi nu mai întrebă pe nimeni multă vreme, dar se vedea pe chipul lui o expresie neliniştită şi ţeapănă, ca a orbilor care nu văd unde merg. În cele din urmă se hotărî şi opri de-astă dată în dreptul unei cârciumi în care intră. Nu sunt cârciumile locul unde poţi afla mai bine decât de la oricine ceva? Al lu' Parizianu îl văzu însă ieşind de-acolo cu biciul în mână la fel de furios cum intrase. Nu-l întrebă însă nimic. Moromete puse talpa pe vătraiul loitrei, cu acea mişcare sigură a ţăranilor care ştiu că ei sunt adevăraţii stăpâni ai lumii şi nu pot crede că au nevoie de alţii ca să trăiască, se urcă pe cutie şi apucă decis hăţurile în mână. Al lu' Parizianu gândea: ,,Aşa trebuia să facă de la început, ce să mai tot întrebe?" Şi într-adevăr Moromete nu mai întrebă nimic şi în curând căruţa, cu caii ei mici şi cu cei doi de pe cutie, pătrunse pe marile bulevarde ale oraşului. Al lu' Parizianu, deşi avea ochii deschişi, ai fi crezut că nu se trezise bine din somn şi doar un singur lucru îl făcea să tresară din ce vedea: luminile ţâşnitoare ale reclamelor care spintecau cerul bucureştean în amurg şi după care întorcea capul în toate direcţiile. Mulţimea de pe trotuare, maşinile care îi claxonau din urmă fără să ştie de ce, tramvaiele ca nişte magazii care veneau spre ei gata să-i strivească, ai fi zis că îi sunt prea cunoscute şi nu-i stârnesc niciun interes. Caii mergeau înainte izbind din cozi. Erau foarte hotărâţi, lăsaţi în voia lor... Călcau cu nădejde pavajul şi era limpede că dacă cei doi de pe cutie nu ştiau unde merg, ei, caii, ştiau... Numai de câteva ori câte-un om în uniformă îi oprea şi le schimba direcţia: prima la stânga... a treia la dreapta... înainte până la piaţa cutare... În curând clădirile se făcură foarte mari şi căruţa pătrunse pe un bulevard lat, abia îi zăreai partea cealaltă, şi care era aproape în întregime plin cu lumini, de jos de la vitrine până pe vârful blocurilor înalte... Pe una din străzile acestui bulevard caii cotiră la dreapta şi chiar acolo la mică distanţă de colţ Moromete opri şi sări jos din căruţă: aceea era Cheia Roseti! Dar numărul? Numărul era chiar acolo. Aveau voie să stea în acel loc şi să deshame ? Aveau! Chiar alături se vedea un camion mare, la care erau înhămaţi tot cai, doi inşi în halate albe încărcau şi descărcau sticle de vin, sifoane şi lăzi pentru restaurantul de pe colţ. Moromete trase de opritori şi despuie caii de hamurile lor grele... Nu arătau trudiţi caii şi avură sforăituri proaspete când omul luă din căruţă trăiştile cu ovăz şi li le puse în cap.”

5 comentarii:

BitRiver spunea...

Te-ai lungit...Aşa mai merge! Urbanale? Şi TOMISul avea rubrica URBANALITĂŢI dacă nu mă-nşel. În rest cum mai e apa de mare? Mâine vin s-o-ncerc!!!

an inmigrante spunea...

visul meu de biciclist inhalator de noxe direct din fundul masinilor e sa am cal si sareta. am gasit niste arcuri, deocamdata, ca o prima dira care duce din/in visul ala. acu lucrez la biciusca:)

Mircea Ţuglea spunea...

@ Grig - Urbanane e bine?
@ Sorin - Măi tu vrei să biciuieşti şareta şi arcurile să i le pui sub coadă calului...

Mircea Ţuglea spunea...

@ Grig - Până la urmă ai dreptate, mai era şi Urbancolia lui Sociu... I-am zis City writing. O să mai urmeze câteva texte pe tema asta. Poate mă apuc chiar de-o carte...

BitRiver spunea...

Era bine şi cum i-ai zis prima oară. Dar, dacă vrei să inventezi roata...Oricum, ne-am putea juca la infinit cu numele rubricii. Important e ce scrii, ce pui în ea, până la urmă.E bine City Writing. S-ar putea să meargă şi Urbanwriting, etc.