mircea ţuglea - blog cu păpădii

Vestirea

2012-02-20T01:01:00.000+02:00

Poate că eu nu sunt un povestitor, ci un prevestitor – poate că nu sunt prevestitor, ci povestitor, şi poate că nu sunt nici povestitor, nici prevestitor: sunt, cum s-ar zice, un vestitor. Vestesc. Ce anume? Greu de spus. Vestesc nemurirea. Am spus bine? Încerc din nou. Vestesc murirea. A mai fost vestită. Să vestesc nemurirea muririi? Sau murirea nemuririi? Nu prea ştiu ce să vestesc. Sunt totuşi un vestitor. Nu un povestitor, nici un prevestitor. Sunt ăla care aduce veştile la televizor. Unde ele clipesc, apoi mor.

Mai bine lună decât soare

2012-02-18T22:05:00.001+02:00

Nu ştiam cât de mulţi filosofi avem

2012-02-16T00:43:00.004+02:00

Acum câteva minute, pe TVR HD, a fost "documentarul" ăsta. În reluare, că mai văzusem secvenţe din el, parcă pe TVR Cultural. În fine. Am rămas blocat la faza [02:46-04:40] cu "neromânii" Zigu Ornea sau Ovid S. Crohmălniceanu, care-au scris cele mai cuprinzătoare "istorii" ale perioadei interbelice, de o "sensibilitate care nu le permite (...) să meargă la esenţa lucrurilor", faţă de care "e nevoie de o altă apropiere sufletească", mai "românească", bla-bla. De ce nu spuneţi, frate, că amândoi au fost evrei? Măcar să înţelegem ceva. Sau faza cu "el [Nae Ionescu] nu poate fi pus la zid în integralitatea lui ca plagiator, şi în orice caz nu mai mult decât alţii care-au practicat sportul ăsta" [20:55-21:11]. Deci, a fost plagiator sau nu? Ultimul lucru: o grămadă de oameni aşa-zişi "filosofi", care-au îndrugat doar banalităţi despre Nae Ionescu. În fapt, singurul care-ar fi meritat să vorbească a fost Liviu Bordaş. Puteţi sări prin clipul de mai jos direct până la el, îl veţi recunoaşte uşor, chiar dacă imaginea suferă, şi dă-i, şi suferă:

Simţul perfect

2012-02-13T01:31:00.000+02:00

Pe marea îngheţată

2012-02-11T19:55:00.003+02:00

Arcaşul şi marea

2012-02-07T20:44:00.007+02:00

Şi acum, doar Arcaşul lui Jalea, odihnindu-se ("un personaj de sex incert îndopat cu steroizi" - din Constanţa de odinioară):

Bonus, alte poze de-arcaş în furtună.

Peace

2012-01-30T21:41:00.001+02:00

Pârtie!

2012-01-26T23:43:00.012+02:00

Băse şi Boc către români

2012-01-20T17:06:00.003+02:00

L-au ciuruit

2012-01-15T02:58:00.020+02:00

La vale, pe rotile
cu fotoliul dictatorial
mărşăluind înspre Piaţa Universităţii.
Chiar nu credeam să învăţ astea.
Păream mai tânăr, păream mai OK.
Acum sunt bătrân.
Fotoliul meu se plimbă pe Magheru fără mine.
Dărâmă tranşee fără mine
fără să ştie că toate
maşinile care trec pe Magheru
mă calcă.
Pe micile bătături care sunt,
precum inelele brazilor,
anii aceştia
fără noimă.

[Foto: Hotnews]

Ce sens are să cânt eu la pian când există Harry Tavitian?

2012-01-10T20:45:00.001+02:00

Alexandru Andries - blues pentru claviaturi

Asculta mai multe audio diverse

O rândunică în mall (3)

2012-01-09T18:53:00.004+02:00

Survolând. Văzând. Clarvăzând.
Preţurile de la raft. Ştiind
dinainte care vor fi la promoţie, la care
va fi superofertă, pe care
le vor scumpi pentru-a le ieftini, ce va
costa mai puţin, ce va costa
mai nimic, cât va costa nimicul
dacă va fi şi el redus, dacă vom găsi
în altă parte mai ieftin, dacă ne vor
rambursa diferenţa în alte părţi de nimic
dacă vom lua nimicul în rate (în raţe?), şi-l vom
prăji cu ulei de măsline, dacă nimicul are
gust cu ghimbir, dacă merge cu soia
dacă se poate băga la cuptor ca un curcan
dacă nimicul nu-i chiar un curcan
dezosat, dacă nimicul este chiar
un nimic.
Survolând, văzând, clarvăzând.
Pe toate acestea
rândunica le ştie.

În aceeaşi zi, în aceeaşi lună, în acelaşi an
în acelaşi secol, în acelaşi mileniu, ştim
preţul exact. Ştim preţul. Ştim. Preţul.
Preţul tău.
Pe cât te vinzi? Te vinzi? Avem oferte!
Dacă nu te vinzi avem oferte şi mai bune!
Dacă nu le vrei avem alte oferte!
Şi mai bune! Mult mai bune! Cea
mai bună ofertă este aceea de-a ni te vinde
cu totul, în rate (nu în raţe!), fără dobândă!
Nu vei plăti nimic,
vei primi totul înapoi în 30 de ani!
Nici nu vei şti cine ai fost,
îţi vei şti doar preţul!
În 30 de ani
vei fi preţuit şi iarăşi nepreţuit!
Vei fi o etichetă
cu preţul pe tine!

Maşinuţe

2011-12-31T00:57:00.004+02:00

Primul Moş

2011-12-15T23:48:00.003+02:00

4 + 4. In memoriam Marin Mincu

2011-12-01T23:24:00.005+02:00

... cică sunt moderator, alături de Dan Mihuţ, la evenimentul ăsta, care se va desfăşura duminică, 4 decembrie, în club Bibliothek (Sarmisegetusa nr. 5, colţ cu Răscoalei), din Constanţa. O să moderez ce-o să moderez, după care o să accelerez.

P.S. 1. Afişul: Mugur. 2. Ideea: Mugur. 3. Mă enervează că trebuie să spun de-atâtea ori Mugur.

Grigore a dispărut

2011-11-16T23:42:00.002+02:00

Nu l-am
mai văzut pe cățelul Grigore
s-a făcut dispărut în
parcarea subterană
cu toate
sosiile și soțiile lui
parcarea
de sub piramida-i
recent construită
în locul căreia s-a înălțat
un restaurant cu specific
spaniol.

Cityscapes

2011-11-15T13:47:00.002+02:00

De ce n-o fi cântat drăguțul de Louis chestia asta în București? Ar fi fost mult mai spectaculos decât în Denver.

Rățușca vitezomană

2011-11-13T22:21:00.003+02:00

Naufragiez aerian

2011-10-25T20:50:00.008+03:00

... poimâine în Bucureşti, la un colocviu despre avangarda românească / europeană, organizat de Muzeul Literaturii Române şi Biblioteca Metropolitană. Prima parte se va desfăşura - sub moderarea domnului profesor Ion Pop - de la orele 11, la Biblioteca Metropolitană, alături de Ovidiu Morar, Paul Cernat şi Nicolae Tzone. Eu o să vorbesc despre "Naufragiul poetic al lui Paul Celan" (aluzie la faimosul său text suprarealist "Partizan al absolutismului erotic"). Urmează un vernisaj cu Victor Brauner & friends (George Grosz, Jacques Hérold, Marcel Iancu, M.H. Maxy, Corneliu Mihăilescu, Jules Pascin, Jules Perahim, Egon Schiele, Arthur Segal), în Rotonda Muzeului, iar vineri, tot acolo, o dezbatere pe tema proiectului: avangarda românească / europeană: un proiect care-am înţeles c-o să continue vreo 5 ani. Aşa să fie. (Later edit) Și, pentru încheiere, un clip "meşterit" de Mugur Grosu.

Când trandafirii mor

2011-10-23T23:52:00.000+03:00

B U G Mafia - Cand Trandafirii Mor (feat Lucian Colareza) (Piesa Oficiala)

Vezi mai multe video din muzica

Bacul

2011-09-30T23:44:00.004+03:00

Aşa - eu propun ca oricine nu a luat bacul să fie trecut cu bacul pe-o insulă. Pe insula misterioasă.

O după amiază zen

2011-09-20T19:47:00.008+03:00

Astăzi am făcut cea mai frumoasă plajă din vara asta, care pentru mine încă nu s-a sfârşit. Voi renunţa la ea atunci când voi renunţa la sandale. Am coborât pur şi simplu pe plaja din faţa biroului şi-am intrat în mare. Apa era incredibil de caldă şi de spumoasă, cu valuri, dar nu prea înalte pentru înot. Pe mal şi în apă, doar câţiva oameni. Am înotat şi m-am scufundat şi-am sărit peste valuri aproape o oră, mai mult decât am reuşit s-o fac vreodată în astă vară most disappointing. Apoi m-am uscat la soare citind Astronomiile imaginare ale lui Eco, de unde-am aflat că Descartes îşi închipuia cerul ca pe o mare, ale cărei forţe turbionare să explice mişcările soarelui şi-ale planetelor. Mi-am amintit de un vers de-al meu din juneţe, ceva cu "să înotăm împreună" şi "deasupra noastră, într-o altă mare / peşti s-ar lovi de stânci", probabil mixat după Sylvia Plath. Asta m-a dus cu gândul la Sylvia Plath văzută de Cărtărescu, cel din recentul jurnal, Zen, pe care l-am terminat în sfârşit de vreo două-trei zile. Am trecut pe lângă lansarea lui la ultimul, şi penibilul, târg de carte din Bucureşti, înghesuit ca în nişte rulote - şi-am tot aşteptat să mi-l împrumute cineva. Însă, cum contactele mele cu lumea s-au subţiat, previzibil, în vara asta stearpă, nu mi l-a împrumutat nimeni. Aşa că l-am cumpărat de pe net, împreună cu alte vreo douăzeci de cărţi pe care abia de le-am deschis. Este superb, Zen-ul, este una dintre cele reuşite scrieri ale lui Mircea Cărtărescu şi - în orice caz - unul dintre marile jurnale ale literaturii noastre, cât mai există ea. Mai mult decât atât, este una din cărţile care te scoate din mormânt - m-am tot gândit dând târcoale rogojinei, pe plajă, astăzi, poate în ultima scrâşnire-a acestei veri. M-am mai gândit la un plan, de fapt la o structură a planurilor, pe care să pot agăţa zecile de fragmente din care-i compus romanţul meu. Şi mi s-a părut c-am găsit-o. Umblând cu picioarele prin apa călduţă, "ca printr-o altă mare", m-am întors pe plajă spre casă. Şi, întorcându-mă către ea, mi s-a părut c-am găsit-o.

În zbor

2011-09-15T01:43:00.004+03:00

Sunt aici
sunt atât de aici
încât mi-aţi putea pipăi
venele
în zbor
m-aţi putea
realimenta
în zbor
da, m-aţi putea
vedea
în zbor - prin vizor
da
ştiu
este totul
atât de uşor.

Cota 1400

2011-09-12T22:09:00.007+03:00

Biciclete

2011-08-26T00:51:00.004+03:00

Aici nu
aici rândunicile
au propria lor pistă de biciclete
înoată
prin cerul care are
propria lui pistă de biciclete
prin care înot
eu.

Câţi ani?

2011-08-24T18:30:00.001+03:00

Puteţi ghici după numărul lumânărelelor!

Hamburg?

2011-08-22T01:21:00.005+03:00

Am ajuns foarte pe seară în oraşul cel mai bogat al Europei. Priveliştea din gară era devastatoare. Sticle sparte peste tot, indivizi cu mutre incerte, pe biciclete, care se vânzoleau dincoace încolo, cărând lăzi de bere. A doua zi era Gay Parade. Străzi blocate, poliţie la fiecare colţ, de parcă întreg oraşul era sub asediu. Când am plecat, începea Schanzenfest-ul, care-a degenerat anul ăsta-n revolte de stradă, cică sub sloganul că "Londra e peste tot". Aiurea, n-am văzut în viaţa mea un oraş care să transmită un asemenea sentiment de nesiguranţă - nici măcar Bucureştiul. Şi unul atât de (neruşinat de) scump - preţul unui bilet înspre "periferii" era de vreo 5 euro - nu cu taxiul, ci cu autobuzul. Însă periferiile, văzute de dimineaţă la cafea, arătau cam aşa:

Gâscă din Travemünde

2011-08-09T10:59:00.002+03:00

Azi în Constanţa, poimâine-n Siggen

2011-08-04T00:51:00.002+03:00

Plec plec plec plec. Aici:

Vizualizare hartă mărită

Apometre

2011-08-03T00:40:00.002+03:00

Astăzi cică ne-am schimbat apometrele. De fapt au venit unii care le-au luat şi-au zis că aduc altele noi peste o săptămână. Ne-am gândit că-n săptămâna asta, că tot nu suntem contorizaţi, am putea înfiinţa o spălătorie auto. Şi ne-am gândit după aia la spume, spray-uri, cârpe şi alte prostii care costă. Aşa că am renunţat la spălătoria auto. Păcat - părea un proiect atât de atrăgător! Luca a tras concluzia: "Bine că marea n-are apometre!"

Mircea Ivănescu - o amintire indirectă

2011-07-23T19:28:00.003+03:00

Mincu, la ultimul examen de literatură contemporană din anul IV, plimbându-se leonin, deci cu coama-n vânt, şi dictându-ne: "Tu!", "Nichita Stănescu!", "Tu, de-acolo - Sorescu!", apoi văzându-ne, pe mine şi pe F., în aceeaşi bancă (care s-a dovedit a fi barcă): "Tu!", "Mircea Ivănescu!" (către F.), şi "Tu!", "Ion Gheorghe!" (către mine). Aşa, deci subiectele au fost împărţite. Abia de fac două scrijelituri pe ciornă, că prind şoapta lui F.: "Auzi, Mircea, ce-a scris Ivănescu ăsta?". "Băi", zic, "a scris mai multe: poeme, poesii, versuri, vechi sau noi, din-astea...". F. se uită la mine dojenitor: "Faci mişto?". Mă grăbesc să-l asigur că nu, pentru a câştiga timp cu propriul meu subiect, fiindcă altfel l-aş fi consumat pe tot explicându-i lui F. despre Mircea Ivănescu. "Lasă", zic, "spune şi tu ceva acolo de poemele cu Mopete...". "Cu ce?", "Muppets, ştii tu, păpuşi, obiecte textuale - e simplu, tre' să ai... papagal". În fine, ajung în faţa comisiei, spun abia două vorbe, cum că mie nu prea-mi place Ion Gheorghe, la care Mincu mă-ntrerupe: "Cum, o să ajungi la Viena şi-o să te-ntrebe ăia ce poet orfic avem, iar tu o să răspunzi c-ar zice unu', Mincu, c-ar fi Ion Gheorghe, dar că ţie nu-ţi prea place? Hai, fugi şi mai citeşte!" După care o întreabă, aparte, pe Alina (asistenta lui de atunci): "Ce zici, lui Mircea îi punem nota 4 sau o steluţă?" Alina, temerară, răspunde: "Îi punem steluţă!"
Ies din sală. Nimeni nu luase examenul până atunci. Toţi sperau că măcar eu, deja nominalizat la bursa Herder, să sparg gheaţa. Am clătinat trist din cap la ieşire şi toată hoarda studentelor demoazele s-a potolit brusc, aşa cum se-opresc din tremurare şuncile unui elefant. Până la următoarea deschidere-a uşii, prin care-a pătruns, calm şi surâzător, colegul meu F.: "Ei?". "10!", a replicat el, fără să clipească. "Ce ţi-a picat?". "Mircea Ivănescu!". "Şi ce-ai zis?". "Păi cum? Poemele cu Mopete!". "Cu cine?". F. n-a mai răspuns - a plecat mândru, aproape bombat, fără să mai arunce nicio privire.

[Muzică de fundal...]

Joimâine sau Dansul

2011-07-15T21:02:00.002+03:00

De-ale lui Luca:

"Zilele săptămânii sunt marţi, astăzi, mâine şi joimâine".

"Atenţie! Nu călcaţi! Pe jos este pipi de păianjen!"

"Mă simt, după vaccin, ca şi cum m-ar fi muşcat un leu de nas."

Bonus un dans, din nou împreună:

Chinul

2011-07-02T02:12:00.004+03:00

Pescuiesc un peştişor
care-i de bronz
şi-mi cere
să-i îndeplinesc trei
dorinţe.

Cel de argint
stă şi tace
cel de aur
doar se preface.

Peştişorii
vorbesc
în loc de versuri
prin valuri.

Au dorinţe
au gânduri
ei vor
să ajungă pe maluri.

Peştişorul
de bronz
sărind ca delfinul
nu-mi cere decât
să-i curm chinul.

Călinescu

2011-06-27T21:54:00.003+03:00

[un fragment de roman, din câte îmi amintesc încă nepublicat, şi dedicat grupului de pe FB "George Călinescu, promoţia 1992"]

tot mama mea, pe când eram încă în orăşelul de „baştină”, m-a întrebat odată de ce, dacă tot „scriu poezii”, nu dau eu la filologie, lucru care imediat mi-a sticlit în cap ca o lanternă, până la a mă întreba cum naiba nu mă gândisem singur la asta; aşa am ajuns să caut înfrigurat nu un liceu de filologie, că în Constanţa nu era niciunul, ci măcar o clasă, ceva, care să semene cumva fie doar şi cu numele cu filologia; am găsit-o la liceul pedagogic, urmat în proporţie de 99 la sută de fete, din astea pe care le aşteptau tipii de la liceul de marină, în uniformele lor albastre, seara la poartă şi alături de care mă strecuram şi eu, când îmi trăsesem în sfârşit o gagică, pretinzând ba că sunt mircist, ba că învăţ la liceul 10; îmi era pur şi simplu ruşine să-mi mărturisesc apartenenţa la un „liceu de fete”, dacă nu cumva chiar să adopt şi eu vocabularul lor răzgâiat, aşa cum făcea de exemplu Bogdan, singurul meu coleg de clasă, care ajunsese să vorbească şi el în scheme precum „ce faci, fată?”, „bine, fată”, ba chiar să-şi subţieze vocea şi să prindă nişte gesturi specific feminine, ca aranjatul languros al părului sau zâmbitul cochet; de Bogdan am auzit mai târziu că a dat la seminarul teologic şi că, în fine, s-a cuplat cu Manu, pasiunea noastră comună din liceul de mai târziu Călinescu; între timp venise revoluţia, pusesem şi noi de una mică la pedagogic, printre altele o dădusem jos pe scorpia de directoare (care acum, drăcia naibii, nu-mi mai spunea răstit „Ţuglea, să-l chemi pe tactu la şcoală!”, ci mă întreba alintat „şi, ce-ai mai scris, Mircea?”) şi obţinusem alte mici victorii ridicole, ca eliminarea controlului la poartă sau obligaţia de a mai cînta imnul naţional dimineaţa, încolonaţi în ceaţă – nici nu ştiu dacă atunci, în primele zile din 1990, România mai avea vreun imn naţional şi dacă nu cumva ăsta era Lambada, sau, cum strigau vânzătorii de ziare în piaţă, „Coposu şi Doina Cornea dansând Lambada!”; tot atunci cică făcusem şi nişte comisii pentru revizuirea regulamentului şi reprezentarea elevilor în consiliul de administraţie al liceului, în care colegii mei (respectiv, colegele) mă puseseră pe mine şi aşa ajunsesem eu să am cheia fostului cabinet UTC, de unde am cărat un dulap întreg cu operele lui Stalin (!) şi unde apoi mă retrăgeam cu vreo gagică să fumăm în pauze sau, când vremea era frumoasă, se ne mai mozolim în fereastra deschisă; după o vreme s-a vorbit de înfiinţarea unui liceu de filologie, care să se cheme Călinescu sau Ion Creangă sau nu mai ştiu cum, şi ăsta ar fi putut fi, nu-i aşa?, împlinirea visului meu de-acum doi ani, dacă între timp nu mi-aş fi schimbat cu totul părerea despre filologie şi chestiile înrudite cu ea – îmi era de ajuns să mă gândesc la faptul că luasem la admitere notă mică la română fiindcă nu reuşisem să învăţ nici un afurisit de comentariu, că se făceau cursuri aşa de frumoase de rezistenţa materialelor la clasa de filologie şi că, în sfârşit, exasperat de regulile micii Bastilii, cum era supranumit pedagogicul, vrusesem să mă transfer la o clasă de informatică în primul trimestru; am dat totuşi la Călinescu ăsta, cu toate că nu învăţasem nimic, de dimineaţă până seara făceam plajă şi mă prăjisem ca seminţele, şi am aflat rezultatul tot într-o zi de plajă, când eram în faţa hotelului Parc cu taică-meu şi cu un văr din Olteniţa, care n-au vrut să creadă când le-am spus că eram al treilea pe listă şi s-au dus special ca să se convingă; oricum, la Călinescu l-am descoperit pe Sorin, de la care am primit într-o zi un bilet cum c-ar vrea să stăm de vorbă, ne-am văzut într-adevăr pe o bancă lângă fosta bibliotecă judeţeană (acum redevenită arhiepiscopie), unde mi-a spus foarte încurcat că şi el scrie, mi-a dat nişte foi pe care am promis să le citesc, şi de aici o lungă rivalitate amărâtă între noi, ba pentru gagici (într-o vreme mi se pare că amândoi concuram la Manu), ba în scris, pentru ca în cele din urmă să fie vorba chiar de cărţi, respectiv de proezia, aia care urma să devină peste o vreme serial la ProTV; ce folos că eu îi spusesem lui Şoitu cu vreo doi ani înainte, când încă mai mergeam împreună prin Costineşti, să scoatem o revistă cu numele Proezia?; cine e Şoitu, poate te-ntrebi iarăşi (căci, sărăcuţa de tine, ai uitat), e şi ăsta un personaj, unul care, atunci când îţi strânge mâna, ţi-o reţine cam mult, studiind-o, pentru ca apoi să te-ntrebe „da’ de ce-ai mâna aşa umedă (bunicuţo), ai făcut labă?“, unul care-mi trimitea în Viena poze mai vechi cu mine într-un tricou alb, pe care scrisese cu pixul: „tot ce spui acum poate fi folosit împotriva ta“, sau cu mine în locul tabloului lui Ceauşescu, şi pe care le ţineam în camera mea (vestita 214), alături de cea a lui Ami şi a pisicii ei Bijou; în Costineşti Şoitu făcea tot felul de cuceriri, şi-mi povestea extaziat a doua zi ce-a mai futut şi ce vise a avut după, ba ţin minte că mi-a spus în tramvai despre un vis care se petrecea tot în tramvai, şi în care stăteau taică-su pe un scaun, apoi el pe-un scaun mai în faţă şi în fine un copil pe al treilea, la care eu vrând să-i arăt că tocmai îl citisem pe Freud i-am zis că asta însemna că una din tipele din Costineşti va rămâne gravidă, din moment ce după taică-su şi el nu putea urma decât un moştenitor (culmea-i că până acum săracul Şoitu, după ce s-a făcut şi el om mare, a avut numai fete!); la Călinescu ăsta sau cum-îl-mai-chema pusesem şi de-un cenaclu, pe care în lipsă de inspiraţie îl botezasem fără nume, unde sub ochiul de bufniţă al profesoarelor citeam şi noi nişte textuleţe, acolo, pentru ca după aia să ne îmbătăm prin wc-uri, să vomăm pe aleile parcului Tăbăcărie, alături de Sorine şi Laure; chiar, de curând m-am întâlnit cu Laura într-o alimentară, m-a lăsat mască arătarea aia masivă care s-a apropiat de mine zâmbind şi mi-a zis „ce mai faci, Mircea?”, îmi închipuiam cum ar fi arătat alături de Sorin, ăsta mai sfrijit, aşa, ca şi cum ar fi fost un puişor luat sub aripa marii preotese; cât despre Sorina, amica mea de atunci, nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu ea, îmi vine în minte doar o chestie mai înfierbântată, dintr-o pădure de lângă Kogălniceanu – aici am făcut o pauză, în parte deoarece m-a intrigat rezonanţa numelui ăsta, Kogălniceanu, unde acum cică sunt baze americane (şi mai este, în plus, şi locul unde-am intrat cu maşina într-o remorcă) şi din cauza asta toţi cunoscuţii de-aici zic de Constanţa c-ar fi devenit „oraş american”, dar şi fiindcă trebuia să plec la lansarea cărţii lui Bănulescu, aia cu Te pup în fund…, să vorbesc cu drăguţul de ambasador despre teza mea de doctorat şi, mai apoi, să mergem împreună cu Aranca într-un bar numit Ost Bar Bühne, lângă Schwarzenbergplatz, care, zice-se, ar fi al unor români; oricum, după ce-am stat acolo câteva ore m-am întors cu cehul ăsta pe care încă nu ştiu cum îl cheamă (Zdenek, parcă) spre casă, unde am continuat cheful cu Oleksander, ucraineanul, până aproape de ziuă, aşa încât când m-am trezit şi mă învârteam prin bucătărie încercând să-mi fac o cafea el mi-a spus din uşă, înainte de a pleca, că se simte ca şi cum ar fi „aproape mort”, „aşa”, îmi stătea să-i zic, „şi, te duci la cimitir?”; nu ştiu ce-a mai fost după cenaclul ăsta fără nume, mi se pare c-am scos şi-o revistă, pe care o trăgeam la xerox la maică-mea la serviciu şi o vindeam atât elevilor cât şi profesorilor, iar cu banii puneam de câte-un chef monstru, şi da, începusem să scriem şi-un fel de roman interactiv, cu mai mulţi autori şi număr fix de personaje, pe care fiecare avea libertatea să-i omoare, să-i învie, să le dea peste bot şi toate alea; între timp mă îndrăgostisem de Ramona (o alintam Ramon, că le avea cu franceza şi expresia ei favorită era donc), şi tre’ să admit că dintre toate iubirile mele adolescentine ea a fost cea mai cea, mă şi întreb cum dracului am reuşit să ne certăm, mi se pare că la o petrecere unde m-a pus să-i jur că n-o să încerc să mă culc cu ea, şi eu i-am spus că nu pot să fac asta, oricum chestia a trenat ani de zile, până acum câtăva vreme, când m-a sunat şi m-a întrebat pur şi simplu dacă nu vreau să plec c-o bursă în Italia, iar la întoarcere eu am pierdut avionul şi-am pus pe foc toată agenţia, aşa că după asta drăguţa de Ramon n-a mai dat vreun semn, nici măcar să mă întrebe dacă nu-s de părere că „s-a mai îngrăşat” – cine ştie, acum o avea copii, o fi vreo bunicuţă?; dar ce rău sunt eu aici, parcă-mi vine să trag palme în stânga şi-n dreapta, să-mi pedepsesc şi să-mi exorcizez toate neîmplinirile, toate ratările din care îmi este, înainte de toate, alcătuită viaţa – poate că-n peisajul ăsta dezolant să nu conteze decât telefonul primit de la tine, în care îmi spuneai că ţi-ai luat un tricou cu pisică, una cu „mustăţi roşii”, sau mesajele tale cu „nu da banii pe prostii, ia hăinuţe la copii”

[P.S. Atunci nu aveam copii. Acum avem. Doi băieţi, Luca şi Ştefănuţ. Mulţumesc pentru urări.]

Ursuleţul galben

2011-06-26T21:13:00.004+03:00

Trăim
cu toţii
în burta
unui ursuleţ
galben.

Hibernăm
cea mai mare parte
a timpului
visăm
cea mai mare parte
a timpului
din această
cea mai mare parte
a timpului, şi
ne rămâne
de trăit
doar sclipirea
stelelor, văzute
prin fereastra burţii
ursuleţului galben.

Derrida. Filmul

2011-06-13T01:49:00.009+03:00

Acum, după ce aproape c-am terminat traducerea unuia dintre volumele lui Derrida, am căutat şi filmul făcut despre el în 2002. Merită şi nu prea. Este evidentă ideea realizatorilor de-a deconstrui demersul biografic & narativ, şi până la urmă însăşi deconstrucţia. Însă, încercând să iasă din schemă, ajung să-l întrebe pe filosof chestii puerile sau de-a dreptul tâmpite, forţându-i nişte răspunsuri pe măsură. Mi s-a părut antologică faza în care Derrida este atras, pe tonul cel mai natural idiot cu putinţă, într-o comparaţie între deconstrucţie şi Seinfeld. Replica sa: "Deconstrucţia, aşa cum o înţeleg eu, nu produce sitcom-uri." Echivalentă cu a lăsa, în logica deconstructivistă, răspunsul deschis la întrebarea dacă nu cumva sitcom-urile produc deconstrucţie...

Take five

2011-06-11T22:16:00.001+03:00

Port

2011-06-01T02:18:00.007+03:00

Port
ce nu vreau să port
port în mine un mort
pe care-l transport.

(variaţie)

Nu mai suport
să port în mine
un mort
vreau să-l avort.

(altă variaţie)

Duc cu mine
un mort
pe care nu mai pot
să-l escort.

(variaţia finală)

În fereastră
stau ca un mort
aşa fac eu
sport.

O carte mare, o carte îngrozitoare

2011-05-31T21:13:00.004+03:00

"Am vorbit fără rost, am vorbit
cu ei mult, ei au plâns
mult la telefon, mă uimeau
că aşteptau tocmai de la mine să-i mângâi:
Vasilievici plângea întruna şi nu putea vorbi
la telefon, mi-a spus sora mea.
În seara de priveghi, la Uniune,
Mugur era roşu, palid şi lungăreţ
şi uimit, iar Ţuglea tăcea;
ditamai băiatul, se muiase de lacrimi,
iar Sorin Dinco
avea pe faţă un fel de ranchiună
uimită şi uluită
şi ducea cu grijă o floare lungă.
Am căutat mâinile lor, nu le-am găsit!

Era seară şi le cădeau pe lângă corp -
mâinile lor - nu le-am găsit, voi nu aveţi mâini?
Am fugit, am urcat
scările înapoi şi am tot vorbit fără rost
şi de mult şi de toate, probabil uimindu-i...
Singurii care nu au fost uimiţi erau
Florin Caragiu şi Bogdan Creţu."

Gândăcel

2011-05-19T03:05:00.001+03:00

Atunci când dorim, dorim doar
să nu mai dorim, atunci când
aşteptăm, dorim doar să nu
aşteptăm, atunci când veghem
dorim să nu mai veghem
atunci când stăm, vrem să nu
mai stăm, atunci când
zăbovim, nu vrem să zăbovim
atunci când ne ridicăm ochii
ne coborâm ochii
atunci când pipăim
suntem, de fapt, pipăiţi. Atunci când
rămânem singuri, abia
atunci nu suntem
chiar singuri. Abia
atunci
vedem gândăcelul
târându-se ameţit
înspre noi, abia
atunci ne gândim
cum îl vom salva
prin iarbă –
cum vom
înainta.

Lenuţa revine

2011-05-13T19:39:00.001+03:00

... în formă de Björk:

O zi

2011-05-10T00:28:00.010+03:00

... de când n-am mai fumat - sau, cum să spun, am fumat chestii de-astea electronice, electrotehnice, metafizice, patafizice... Cumva, pot să sper că nu va râde nimeni de mine, dacă voi spune că m-am lăsat de fumat? Și că m-am reapucat? Și că m-am relăsat? Și din nou m-am reapucat? Și că n-am mai apucat să văd de ce n-am apucat ceea ce era, era de așteptat, ceea ce aștepta, să fie apucat, aruncat și frezat... Adică o casă de pe strada Callatis, colț cu Marc Aureliu, și nu, n-am nicio poză, e doar o casă în care mi-ar fi plăcut să trăiesc. Nici eu nu știu s-o spun mai bine de-atât. Nici ea, întâmplarea, nu știe s-o spună mai bine de-atât. Ce este mai bine de-atât? Pare că-i ceva care nu este - nu este mai bine sau mai rău - clar. Este greșită folosirea în sens negativ. Ceea ce putem face este doar în sens pozitiv. Mai bine de-atât, ceea ce putem face este să fim. Cel mai bine este să fii. Să fii este cel mai bine.

P.S. Şi încă ceva: în ziua în care-am hotărât să mă las de fumat, în aceeaşi zi, Regele a hotărât s-o rupă cu casa de Hohenzollern. Ar fi frumos ca Băse să rămână în istorie ca ultimul preşedinte al României, făcând o fină mişcare strategică, de parcă ar întoarce o navă după douăş'două de coniace, prin punerea la vot în cadrul referendumului pentru schimbarea Constituţiei a revenirii la monarhie. Ar fi atât de frumos! Ar fi o dovadă că gândeşte... Mă întreb, însă, şi ce se va întâmpla, atunci, dacă mă voi reapuca de fumat? Când îmi voi aprinde prima ţigară, ce vulcani vor exploda, câte tsunami-uri voi provoca, câte stele de pe cer vor cădea?

Sabato

2011-05-01T22:27:00.004+03:00

Mă întreb, de când am aflat c-a murit Sabato, cu puţin înainte de-a împlini 100 de ani, la ce mari oameni se vor raporta copiii noştri, ce modele de conştiinţă vor avea, ce vor discerne dincolo de hiperrealele icon-uri media, mai reale decât realitatea însăşi? Se va trece, vorba lui Lotman, de la o civilizaţie ordonată sintactic, care i-a urmat celei arhaice (ordonată semantic), la una ordonată sinaptic? Una de genul Mark Zuckerberg? Păi atunci tocmai ăsta-i marele merit al lui Sabato - acela de-a fi intuit trecerea, pe care o petrecem chiar acum, între tipuri fundamental diferite de civilizaţie, de inteligenţă şi de raportare la real. El şi încă vreo câţiva scriitori sud-americani, plus unii din nordul Americii, destul de blazaţi însă de melanjul informaţional în care s-au format. Sud-americanii păreau c-au venit din junglă, pe lângă ultra-rafinaţii europeni şi entuziast-blazaţii americani - şi de aceea ei sunt cei al căror insert "sălbatic" a readus structura semantică (verticală, arhaică - şi care n-a dispărut, de fapt, niciodată) într-o deja plictisitoare epistemă sintactică (orizontală, "modernă"). Sabato, poate mai mult decât Borges, Vargas Llosa sau García Márquez, este cel mai natural, mai "sinaptic" dintre scriitorii secolului care încă nu a trecut, care poate abia acum trece, odată cu "eroii" săi, transformaţi în "morminte" ce ne vorbesc.

Regele Marian

2011-04-26T20:10:00.002+03:00

"Dacă ăsta-i castelul Reginei Maria", m-a întrebat, "atunci cum îl chema pe Rege?". "Ţi-am spus, tati, îl chema Ferdinand". "Nu, îl chema Regele Marian".

Balcic again (reversed order)

2011-04-25T00:51:00.003+03:00

Fără ieșire: Securitatea ne halește scriitorii

2011-04-18T00:02:00.005+03:00

Până și pe Ioan Es. Pop, care astăzi cică ar fi mărturisit c-a colaborat cu Securitatea... Vreme de cinci ani? Și până acum, după 1989, ce-a păzit? De ce n-a spus nimănui? Asta-i o veste care să te deprime pe termen lung. Așa, "Ieudul fără ieșire" este și mai fără de ieșire. O asemenea lașitate este de neiertat, oricât de bună ți-ar fi opera. Lașitatea este în sine de neiertat. Nu poți scăpa de ea printr-o "Petrecere de pietoni". Poate doar printr-un "Porcec". Poate doar printr-o "Căruță încărcată cu nimic". Cu scriitori care încep să valoreze nimic, pentru care nu mai există nici o ieșire. Atât de mare să fi fost foamea? Atât de îngustă să fi fost ieșirea?

Factura

2011-04-14T00:06:00.001+03:00

Peste vreo cinci ore schimb contoarul. Mă întreb când îmi va veni factura pentru energia consumată în toţi anii ăştia.

Priveghi (6, 7, 8, 9)

2011-04-09T20:26:00.023+03:00

[continuare]

[21:20]

EroTICA, ce vremuri! Singurul festival de artă erotică organizat (în două sau trei ediţii!), la propriu, vreodată la noi în ţară, asta poate şi pentru că, aşa cum scriam în prefaţa primei antologii, Ovidiu ne dădea practic "drepturi exclusive". Revin acum pe marginea unei discuţii mai vechi, dar îmi pare că George a fost cu ideea, undeva în subsolul clubului de jazz al lui Harry Tavitian. Pe lângă faptul c-a publicat Emilia în antologia festivalului (prima apariţie ever în volum), George a făcut, practic, împreună cu Mugur Grosu şi alţi câţiva, a treia ediţie (şi cea mai spectaculoasă) a EroTICII - începută prin amplasarea de prezervative pe telefoanele publice din Constanţa şi încheiată cu înfăşurarea statuii lui Ovidiu într-o mare mantie roz. A fost un succes absolut, oricât nu-mi place mie s-o recunosc (fiindcă mă retrăsesem, sau mai degrabă ei se retrăseseră, din organizaţia care iniţial făcea festivalul) - şi cred că a fost singurul succes pe care l-a cunoscut vreodată Constanţa, de o asemenea amploare, pentru un asemenea eveniment, finanţat exclusiv din fonduri private. În fiecare dimineaţă găseam, în lift sau dacă nu în staţia de autobuz, afişe roz provocatoare. În fiecare noapte Mugur şi băieţii lui, printre care şi George, lipeau afişe în întreg oraşul. În fiecare zi lumea era altfel, şi din ce în ce mai erotică.

[21:50]

"Marele maestru" al lui George a fost Mugur. Nu ştiu cum s-o spun, dar poate că, dacă nu l-ar fi întâlnit, George ar fi fost altfel - poate chiar, astăzi, l-am fi văzut la o bere. Din nefericire, a luat de la Mugur exclusiv partea lui extravagantă, glamoroasă, public-friendly, fără să ţină seama de echilibrul atent dozat între viaţa publică şi cea privată pe care merge, ca pe o aţă de păianjen, Mugur. La el sunt aproape vizibile bârnele de echilibru, se vede cum înaintează pe coardă fără a se clătina, paşii lui sunt număraţi dinainte, chiar dacă el ştie asta sau nu. George s-a expus de la bun început, a ieşit în luminile circului fără scut, a intrat în cuşca leilor nonşalant, de parcă nu s-ar fi aşteptat ca ei să îl sfâşie. George a sfârşit sfâşiat de leii pe care i-au stârnit alţii, necutezând să-i înfrunte, pe care el însuşi i-a stârnit, înfruntându-i. Este, în această naivitate, un semn al neputinţei şi al înfumurării noastre. Nu şi al leilor care ne-nfulecă, nu şi al viermilor. [De amintit, aici, episodul "leagănelor" din Yoyo, de care Mugur s-a dezis constant, chiar dacă aceea este, probabil, cea mai reuşită parte din roman - şi încă un semn al naivităţii şi copilăriei lui George].

[22:50]

Mugur și George au fondat sentimentalismul, o chestie depre care eu însumi am scris, integrând-o în la meu Manifest al fericismului (nu dau link-uri aici, fiindcă ar fi prea multe). De altfel, primul volum online al lui George se numea chiar... "Sentimente". Era vorba, în esență, despre părăsirea fundamentelor tari, anti-orice, care dominau poezia românească la începutul anilor 2000. Cred că ei au fost primii care au făcut-o, mai ales George - a publicat, cum aminteam, o grămadă de volume în anii ăștia de grație - care sunt chiar anii noștri de ieșire din tranziție. Întotdeauna am spus că poezia este cumva întârziată față de realitățile vieții de zi cu zi - George a găsit calea prin care să se sustragă cotidianului și să-l depășească. N-am spus "să-l transceandă", fiindcă nu sunt sigur dacă a reușit. Poemele lui George din această perioadă sunt, unele, spectaculare, altele sunt simple balasturi. Îl văd, privindu-l retrospectiv, ca pe unul care, atunci când toată poezia noastră gemea de negare, a avut curajul să afirme ceva - și prin asta pot afirma și eu ceva: că poezia/textele lui George sunt fundamental pozitive, că ele ies din zodia mizerabilismului, că ele te fac să zâmbești chiar dacă nu ai de ce!

[22:30]

Însă. în tot acest timp, mai era ceva. Ce spuneți, dacă ar fi să ne imaginăm, cine ar fi mai vinovat dintre noi? Cu toții știam că se droghează, el însuși nu ascundea asta. Îmi amintesc că o dată am refuzat să-l las să fumeze iarbă în casă la mine, altă dată l-am lăsat. Nu știu dacă am făcut bine nici prima dată, nici ultima dată. Nu știu dacă am făcut bine că i-am plătit taxiul, cândva, pentru a ajunge undeva, la un dealer. Nu știu dacă am făcut bine că l-am împrumutat, fiindcă știam că banii se vor duce pe pastile, Ce faceți atunci când un prieten bun vă cere bani pe care știți că-i va folosi împotriva lui? Maparlo e în situația asta, acum. Și pe Maparlo l-am împrumutat - deci sunt vinovat, Dar oare ce-ar fi fost dacă toți prietenii lui, ai lui George, ar fi conștientizat faptul că George nu știe măsura? Că nimeni, în afară de tine însuți, nu-și știe măsura? Prietenii lui, deci și eu, suntem de la bun început vinovați. Suntem ăia care am bătut țăruș cu țăruș în sicriu. George a pus doar capacul.

Astăzi, întorcându-ne prin ploaie, aproape îngheţaţi, de la mormântul lui George, Maparlo m-a întrebat: "Îţi vine să crezi?". "Să cred ce?", i-am răspuns prudent, printr-o altă întrebare. "Că facem ceea ce facem". N-am ştiut ce să-i spun şi-am tăcut. Mai târziu, mi-a venit în minte răspunsul: Nu-mi vine să cred că n-am făcut ceea ce trebuia făcut, atunci când trebuia făcut. Dar oare ce trebuia făcut? Doar atât: peste câteva ore a ieşit soarele, puternic, cuprinzător, parcă îmbrăţişându-ne.

[Foto: Manuela Şoitu]

Care dă o sută de mii pentru manuscrisele lui Cioran?

2011-04-06T22:41:00.011+03:00

Astea de se vând aici. Sigur că Ministerul Culturii nu are fonduri, bla-bla, probabil că aşteaptă să le cumpere motanul Felix. Ăştia ar privatiza şi oasele lui Eminescu, ca să le vândă înapoi statului român pe bucăţele. De le-ar exploda fundul odată!

[Update] Să fie chiar motanul sau altul ca el? Manuscrisele s-au cumpărat, pentru 405000 euro de către un "român, persoană privată". Da, este unul cu afaceri în "emisii de gaze cu efect de seră".

La ce folosește un tsunami

2011-04-02T14:03:00.002+03:00

Literarsură

2011-04-01T23:33:00.004+03:00

Cam ăsta va fi titlul următorului meu volum (din cele trei anunțate pe anul acesta), în principal de critică, și pe care-l visez de o grămadă de ani, din studenție și din copilărie și din infanție. Texte care mă ard, care vă vor arde. În două luni le aveți pe masă. Cu puțin ghimbir proaspăt au un gust foarte bun. S-aveți poftă!

La care n-am ce să mai zic

2011-03-27T22:35:00.006+03:00

Nu există poezie decât de stânga. Păi "nu există" (1), "poezie" (2), "decât de stânga" (3), fac un amalgam din care doar termenul mijlociu (cum ar veni, semi-mezinul) poate fi supus valorizării. "Nu există" şi "decât de stânga" sunt relative. Nu vreau să spun că "poezie" este un termen absolut, dar este pe-aproape. Adică trebuie să fie (2)-[(1)+(3)]=>0.

[În urma numeroaselor telefoane anonime primite la redacţie, suntem nevoiţi să facem următoarele precizări: aici nu este vorba despre cartea lui Grigore Şoitu, Poeme de stânga, ci despre maxima emisă alaltăieri, în cadrul lansării, de către Vasile Ernu].

Big New Media Trolling

2011-03-25T20:12:00.002+02:00

Un exemplu de-acum clasic (chiar dacă este de astăzi), şi care va rămâne pentru multă vreme ca atare: Despre arestarea lui Marius Petcu.

Superluna

2011-03-17T12:20:00.003+02:00

Dacă tot
se apropie superluna
căţelul Grigore
nu-şi mai ridică
piramida -
când vine superluna
şi cu piramidă şi fără
este totuna.

Poemele româneşti ale lui Celan văzute de Claudiu Komartin

2011-03-16T15:12:00.010+02:00

Claudiu Komartin îmi face o neplăcută surpriză. Într-o postare de acum câteva ore, pe blogul propriu, publică câteva poeme în proză scrise de Paul Celan, probabil fără să deţină niciun copyright. Aşa, cum s-ar zice, le-a găsit pe net. Frumos, dar asta nu explică de ce nu publică toate poemele româneşti ale lui Celan (asta însemnând toate poemele scrise în limba română, precum ne îndreptăţea să credem titlul postării: Poemele româneşti ale lui Paul Celan), ci le alege doar pe acelea în proză (fragmentar). Există şi altele, în caz că nu v-aţi prins. Apoi, avertismentul care însoţeşte aceste poeme este atât de inexact, încât mă întreb dacă Claudiu Komartin chiar ştie ceva concret despre Paul Celan. Este, totuşi, ceva la care ne aşteptăm de la un critic literar şi în plus şi un poet bun, sau invers. De pildă, de unde este atât de sigur că aceste poeme au fost scrise între 1946 şi 1947? Paul Celan se afla la Bucureşti din 1945. De unde chestia că poemele româneşti ale lui Celan "au fost restituite graţie vechiului său prieten, Petre Solomon"? Cartea lui Solomon a apărut în 1987, la editura Albatros. Textele scrise în limba română de Celan (mult mai multe decât ne lasă să credem Claudiu Komartin, şi multe publicate chiar în antologii, precum este cea a lui Marin Mincu despre Avangarda literară românească [începând de la a doua ediţie], pe care acum se vede că Claudiu Komartin nici n-a citit-o) - deci, textele scrise în limba română de Celan erau (parţial) demult cunoscute la acea dată - George Guţu chiar a făcut o teză de doctorat (şi) despre ele în 1977, la Universitatea din Leipzig, în fosta Germanie de Est. Ce mai rămâne de spus? Poate doar c-ar trebui să ne mai documentăm înainte de-a deschide robinetul pe bloguri.

Pătratul literar

2011-03-15T23:46:00.017+02:00

Am aflat de câtăva vreme că la liceul Mircea din Constanţa, unde am predat vreo şapte ani, apare o revistă numită "Pătratul literar". Cât a mai mers situl liceului, mi-am băgat şi eu nasul. Nicio menţiune că "Pătratul literar" a fost un cenaclu, în continuarea Cenaclului de Marţi, iniţiat de mine începând din 1999 la liceul cu pricina (singurul, de altfel, unde am ţinut cursuri de literatură română şi de jurnalism). Nicio menţiune despre vechii membri ai cenaclului, unii (sau, mai degrabă, unele) ajunşi în prim-planul vieţii literare. Nimic-nimic. Absolut. Ce să mai zic? Doar că o să încerc să pun online câteva dintre numerele revistei realizate, între 2004 şi 2006, de membrii Pătratului Literar şi ai cursului de jurnalism ţinut de mine la liceul Mircea (nume predestinat!).

Deci:
nr. 06/2004, Cele mai Zări alb astre
nr. 07/2005, Alt fel de Zări alb astre
nr. 08/2005, Din co lo de Zări alb astre
nr. 09/2005, Atât de Zări alb astre
nr. 10/2006, Mai mult decât Zări alb astre
nr. 11/2006, O sută zece Zări alb astre

[Pentru nostalgici: nu cred că este vorba, după ce-am găsit pe calculator, de variantele finale. Probabil sunt acelea pe care le postam pe marti.ro cerându-vă o părere asupra conţinutului. De aceea, pot exista diferenţe între aceste variante şi cele din print. Mai precis, sunt variantele aproape finale.]

[Pentru ne-nostalgici: este vorba despre o revistă scoasă într-un liceu (căreia i-am schimbat numele din Zări albastre în Zări alb astre), respectiv a Colegiului Naţional Mircea cel Bătrân din Constanţa, pe care am intermediat-o între anii 2004-2006. Îmi asum toate responsabilităţile, scăpările, devierile şi tot ce mai vreţi, dacă observaţi tonul fundamental proaspăt al revistei.]

P.S. Pe măsură ce scriu îmi dau seama c-ar trebui să amintesc numele multor persoane (fiindcă Zări alb astre a fost o creaţie colectivă). Dar pe măsură ce-mi amintesc îmi dau seama că nu-i pot aminti pe toţi. Singura, şi fără de care nimic nu s-ar fi putut înfăptui, a fost Maria Adriana Popa, cunoscută mai ales ca Măriuca.
Mulţumim, Măriuca!

Primim comenzi pentru capete

2011-03-12T16:51:00.005+02:00

Dar comenzi pentru scurtarea capetelor nu primiţi? Iau şi-un şuberec dacă primiţi!

Căţelul Grigore în Club A / sau Roz

2011-03-04T20:09:00.005+02:00

Grigore
s-a vopsit roz
crede cu asta
că-i mai roz
decât
pantera roz.

[continuarea duminică seara, 6 martie, în Club A, pe la orele 19]

Shinbyong (Slăbiciune a Duhului)

2011-02-24T17:07:00.014+02:00

Să vedeţi ce surpriză mi-a făcut Sorin: mi-a trimis scanată această foarte liberă traducere a mea (după cum constat acum) din Larry Litt, mai precis dintr-un fragment al textului său de video perfomance Shamanism/Shamanisn't, traducere pe care o credeam pierdută şi pe care Sorin a regăsit-o cotrobăind prin scrisorile primite de la mine pe când mă aflam la Viena, în primăvara lui 1997. Textul cu pricina îl descoperisem într-un volum al mişcării Fluxus dedicat lui Nam June Paik, legendarul părinte al artei video (şi, devenit legendar înainte de a-şi fi dat jos pantalonii în timpul unei discuţii cu Bill Clinton). Autorul "Slăbiciunii duhului" explica acolo, într-un scurt avertisment, că în şamanismul coreean, "shin sunt zeităţile benefice care locuiesc munţii, marea şi adăposturile oamenilor", în timp ce "kwishin sunt spiritele răzbunătoare ale morţii fără odihnă care le aduc oamenilor necazuri fizice, psihologice şi spirituale fără sfârşit". Dar, ca să nu mai lungim vorba, iată traducerea scanată, cu diacriticele delicat puse de propria-mi mânuţă.

Căutându-l pe Nemo

2011-02-13T23:06:00.002+02:00

Balul

2011-02-08T22:34:00.001+02:00

Grigore
se gândeşte
să se ducă la bal
costumat
în pisică.

Grigore câștigă sau Piramida

2011-02-06T23:10:00.002+02:00

Grigore câștigă
tot
nu s-a reprofilat
n-a umblat
n-a trișat
n-a scăpătat
n-a trădat
a
așteptat doar.

Acum, fosta alimentară
pe care-o păzea
devenită un bar
e de închiriat.

Grigore așteaptă încă
până când prețul chiriei
va mai scădea.

El
vrea să construiască acolo
o piramidă.

Falsul căluţ de mare

2011-01-30T21:31:00.001+02:00

În ultima vreme
falsul căţel Grigore
se întreabă
dacă nu cumva
şi-a greşit menirea:
n-ar fi fost, poate
mai bine
să fie
un fals căluţ de mare?

Am încercat să nu fac nimic

2011-01-24T21:58:00.002+02:00

Astăzi m-am chinuit vreo jumătate de oră să nu fac nimic, dar degeaba - şoricelul şi tastatura s-au mişcat singure, parcă teleghidate, fără ca eu să le ating. Mi-am zis: nici măcar nimic nu pot face! Atunci voi încerca totul!

Banana

2011-01-22T22:15:00.002+02:00

Căţelul Grigore este pe stradă
singur şi încă nevătămat
pare că nu ia în seamă
culoarea semaforului
maşinile îl claxonează
el dă plictisit înapoi
cu două lăbuţe
după care înaintează
maşinile de pe banda a doua
îl claxonează
el iarăşi dă plictisit
înapoi cu două lăbuţe
după care înaintează
maşinile de pe banda
a treia şi ultima
îl claxonează
căţelul Grigore
nu le acordă nici o atenţie
înaintează spre coşul
de gunoi unde cineva
a scăpat o banană
şi-o linge.

Reduceri, laptoape, burse

2011-01-16T00:05:00.009+02:00

Acum c-a trecut eminesciana zi vă informez foarte bucuros că ne-am preumblat ziua-ntreagă prin mall-uri și că de-acolo ne-am luatără un pardesiu de damă pepit foarte chic, trei tricouri & malete pentru Luca la preț de unul, bașca un laptop aproape netbook Toshiba (ca ăsta, dar alb) pe care l-am ochit în treacăt, ultimul din raft și redus sub 1600 lei, de pe care vă scriu acum rândurile de faţă, după ce am văzut un film iar bateria nici n-a ajuns la jumătate și mă roagă s-o termin. Așa că de asta dau darea de seamă, ca să vă zic de reduceri, de laptoape și de cum merge ferestrele 7 preinstalate pe ele, de cum n-o să-mi mai rup spinarea cărând ditamai hardughia de-ordinator în deplasările mele din ce în ce mai lungi din următorii doi ani, fiindcă da, am uitat să vă spun, dar bursa aceea pe care cică am primit-o s-a prelungitără și ea cu de la sine putere de la un an jumătate la doi în cap, iar aiasta-i încă o veste bună pe care vreau s-o împart cu voi, să vă pice și vouă bine așa cum mi-a picat mie, ca o frunză pe rana ce mi-e deschisă în creștet.

Alt film cu Ceaikovski

2011-01-14T23:17:00.004+02:00

... adică Black Swan, în regia lui Darren Aronofsky, cu şanse mari la Golden Globe Awards, după Concertul din Ceaikovski al lui Radu Mihăileanu, nominalizat şi el la cel mai bun film străin:

Ce mai citeşte Ştefănuţ

2011-01-11T23:48:00.007+02:00

Baudrillard cu Strategiile fatale, Solilocviile Sfântului Augustin sau Catacombele lui Florin Caragiu. Preferata lui este însă Scurta istorie a tractoarelor în limba ucraineană, a Marinei Lewycka, pe care a ronţăit-o deja pe jumătate, în scopul secret de-a deveni bărbatul fatal, solilocvând, prin catacombe, cu tractorul...

Graurii

2011-01-08T19:40:00.006+02:00

... sunt sănătoşi, dar cam năuci şi obosiţi:

P.S. Şi uite c-am avut dreptate: săracii grauri erau de fapt niţel beţi...

Să râdem cu Tom şi Tom şi Jerry

2011-01-05T19:06:00.002+02:00

Eclipsa, gheţurile, acasă

2011-01-04T21:44:00.002+02:00

După ce am urmărit eclipsa din Buzău, am pornit spre Constanţa prin ceaţă, pe gheţuri. Am făcut şase ore pe drum, plus un derapaj mic care era să ne-arunce în şanţ. Dar în sfârşit suntem acasă, după trei săptămâni de exil nemeritat, din care doar Anul nou petrecut la Grig, lângă Bucureşti, sau întâlnirea cu Sorin din La felinare au mai reuşit să schimbe ceva. Şi o muzică pe care nu mi-o mai amintesc, auzită acolo.

Ce se mai întâmplă prin Buzău

2011-01-03T13:26:00.005+02:00

Un căţel cu nasul mânjit de zăpadă, o pisică prinzând fulgii ca şoarecii. Cam atât. Abia aştept să mă întorc acasă. Anul ăsta nou deja m-a plictisit.

P.S. Şi-o poză de la serbarea lui Luca, parcă matrimonială:

La mulţi ani mai dolofani

2010-12-28T17:16:00.003+02:00

"Renul" de la săniuţa lui Luca vă urează la mulţi ani, şi dacă se poate mai dolofani. Nu ştiu cum a fost pentru alţii, dar pentru noi anul ăsta a fost bun, şi unul mai dolofan decât acum poate fi doar prin cărţile care sper că-mi vor ieşi la anul, presupun că vreo trei. Aşa că încheiem aici aventura noastră publicistică pe 2010, anul care se petrece!

Alte breaking broken news

2010-12-23T12:03:00.004+02:00

Prim-ministrul Emil Boc s-a aruncat de la balconul Parlamentului, în timpul propriului său discurs, purtând un tricou pe care scria "V-am ucis viitorul". Potrivit informaţiilor, prim-ministrul era un "un om cu un comportament normal, jovial, foarte respectuos şi non-conflictual". Se pare că Emil Boc era exasperat de faptul că îşi tăiase singur 25% din salariu şi nu mai putea plăti ratele la creditul pentru lifting dorsal contractat pe o perioadă de 150 de ani în cadrul programului "Ultima casă". Vom reveni cu amănunte.

Secretul

2010-12-20T18:42:00.001+02:00

"O să-ţi spun un secret. Dar să nu-l mai spui la nimeni. Nici măcar mie".

Umor Sabatic

2010-12-18T21:51:00.006+02:00

Recitesc cartea lui Ernesto Sabato, Despre eroi şi morminte, pe care o am pe undeva prin bibliotecă în ediţia aia jerpelită de la editura Univers. Încă o carte pe care am devorat-o fără să înţeleg nimic din ea, as usually. Încă o carte pe care am pierdut-o, citind-o probabil într-o zi de plajă, cu soarele bătându-mi în cap şi c-un prosop pe frunte drept ochelari. Dar iată nişte mostre de umor "sabatic", care poate că nu s-ar fi deşteptat în cochilia-mi adormită fără gravura kamikadze a lui Mugur (a doua) - (scuze pentru diacritice, erori de scanare: textul e preluat de pe Scritube);

"Tacerea si pustietatea aveau acea vigoare impresionanta pe care o au întotdeauna, noaptea, în cartierul Bancilor. Cartier care în timpul noptii e mult mai tacut si mai pustiu decît oricare altul; probabil prin contrast, avînd în vedere forfota extraordinara ce domneste acolo ziua, zgomotul, învalmaseala de nedescris, graba si imensa multime ce se agita pe acolo în timpul orelor de slujba. Dar, aproape sigur, si din pricina pustietatii sacre care domneste în aceste locuri în clipele cînd Banul se odihneste. O data ce ultimii functionari si administratori au plecat, o data ce s-a terminat munca epuizanta si fara sens în cursul careia un amarît care cîstiga cinci mii de pesos pe luna mînuieste cinci milioane, în cursul careia multimi de oameni depun, cu infinite precautii, bucatele de hîrtie cu proprietati magice, pe care alte multimi le retrag de la alte ghisee, cu precautiuni inverse. Proces cu totul fantastic si magic, întrucît chiar ei, credinciosii, se cred persoane realiste si practice si accepta bucatica aceea soioasa de hîrtie pe care, daca o citesti cu multa atentie, se poate descifra un fel de promisiune absurda, în virtutea careia un domn, care nici macar nu semneaza cu mîna lui, promite în numele statului sa-i dea nu stiu ce credinciosului, în schimbul acelui petic de hîrtie. Ceea ce e ciudat e ca individului îi ajunge promisiunea, pentru ca nimeni, dupa stiinta mea, nu a cerut vreodata ca promisiunea sa fie tinuta; si ceea ce e si mai surprinzator e ca în locul acestor hîrtiute murdare omului i se înmîneaza de obi-cei o alta hîrtie, mai curata dar si mai extravaganta, prin care un alt domn promite ca în schimbul acelei hîrtiute i se va înmîna purtatorului o anumita cantitate din hîrtiutele murdare de care vorbeam: e, deci, ceva ca un fel de nebunie la patrat si toate acestea reprezinta un Ceva pe care nimeni nu l-a vazut vreodata si despre care se zice ca ar fi depozitat Undeva mai ales în Statele Unite, în pesteri de Otel. Si faptul ca în toata povestea asta exista ceva religios e dovedit înainte de toate de cuvinte ca astea: credit si fiduciar.

Spuneam, deci, ca aceste cartiere, odata despuiate de multimea frenetica a credinciosilor, ramîn, în timpul noptii, mai pustii ca oricare altele, pentru ca acolo nimeni nu locuieste noaptea si nici n-ar putea locui din pricina tacerii care domneste aici si a înspaimîntatoarei singuratati a peretilor templelor si marilor pivnite unde sînt pastrate comorile incredibile. Pe cînd oamenii puternici ce controleaza magia asta dorm zbuciumati, cu pilule si droguri, urmariti de cosmarurile unor dezastre financiare. Apoi si pentru simplul motiv ca în aceste cartiere nu exista alimente, nu exista nimic din lucrurile care îngaduie viata cotidiana a fiintelor omenesti, sau macar a sobolanilor si a libarcilor, din cauza extremei curatenii pastrate în bastioanele nimicului, în care totul e simbolic si cel mult reprezentat prin hîrtii; si chiar si aceste hîrtii, macar ca ar putea reprezenta un fel de hrana pentru molii sau alte gînganii marunte, sînt pastrate în formidabile incinte de otel, invulnerabile pentru orice specie de fiinte vii."

[Textul a fost postat şi de soţia mea pe contul ei de Facebook, ca replică la anunţul lui Mugur. Revin cu unul nou:]

"Dar nimic nu e mai bun ca Reader's Digest pentru a promova Optimismul si Bunele Sentimente. Un articol de domnul Frank I. Andrews intitulat Cînd se reunesc hotelierii începea astfel: „Faptul de a-i fi cunoscut pe distinsii hotelieri care au venit în Statele Unite ca reprezentanti ai colegilor lor din tarile din America Latina a fost pentru mine unul din momentele cele mai emotionante din viata mea". Sînt apoi sute de articole facute pentru a ridica moralul saracilor, leprosilor schilozilor, celor cu picioarele umflate, surzilor, orbilor, mutilor, surdo-mutilor, epilepticilor, tuberculosilor, cancerosilor, damblagiilor, macrocefalicilor, microcefalicilor, nevroticilor, fiilor sau nepotilor unor nebuni de legat, celor cu platfus, astmaticilor, înapoiatilor, bîlbîitilor, celor carora le miroase gura, celor nefericiti în casatorie, reumaticilor, pictorilor care si-au pierdut vederea, sculptorilor carora li s-au amputat ambele mîini, muzicienilor care au surzit (gînditi-va la Beethoven!), atletilor care din cauza razboiului au ramas paralitici, celor care au fost gazati în primul razboi mondial, femeilor foarte urîte, copiilor cu buza de iepure, fonfilor, vînzatorilor timizi, celor foarte înalti, celor foarte scunzi (aproape pitici), celor care cîntaresc peste doua sute de kilograme, etc. Titluri: LA PRIMA SLUJBĂ MI-AU DAT CU PICIORUL, ROMANŢA NOASTRĂ A ÎNCEPUT LA LEPROZERIE, TRĂIESC FERICIT CU CANCERUL MEU, MI-AM PIERDUT VEDEREA DAR AM CÎSTIGAT O AVERE, SURZENIA DUMNEAVOASTRĂ POATE FI UN AVANTAJ, etc.

Dupa ce ieseam din bar, si dupa ce-mi faceam vizita de noapte la pensiune, în Piaza del Once, mai contemplam o data marele panou care vorbea de fideaua Santa Catalina, si desi nu-mi mai aminteam cine fusese Santa Catalina, credeam ca fusese martirizata, întrucît martiriul e sfîrsitul aproape profesional al sfintilor; si atunci nu ma puteam opri sa nu meditez la caracteristica existentei omenesti, care consta în faptul ca un crucificat sau unul care a fost jupuit de viu are sansa sa devina cu timpul o marca de fidea sau de cutie de conserve."

Căţelul Grigore în Dropbox

2010-12-11T15:01:00.004+02:00

Mă sună, îmi spune în şoaptă repezit "Pune-l pe căţelul Grigore în Dropbox!", şi-mi închide. La început nu înţeleg, după care reconstitui în minte situaţia. Se află în camera lui Ştefănuţ, care doarme, şi de aceea vorbeşte în şoaptă. A deschis laptopul şi vrea să se apuce de traducerea în franceză a poemelor cu căţelul Grigore pe care mi le-a cerut Rodica Draghincescu pentru revista ei multilingvă, Levure littéraire. Însă selecţia cu căţelul Grigore nu este pe laptop, şi de aceea trebuie să-l pun în Dropbox, serviciul de partajare şi sincronizare a fişerelor pe care-l folosim de vreo jumătate de an. Aşadar, mişcă-ţi lăbuţele şi treci în Dropbox, căţel Grigore!

Vina

2010-12-10T13:39:00.003+02:00

"Mama a dat vina pe mine fiindcă l-am trezit pe Ştefănuţ." Şi, parcă scuturându-se de scame: "O mai am pe mine?"

Cogealac

2010-12-07T17:58:00.001+02:00

"Avem şi noi acasă un tablou de Cogealac", zice. "Îl folosim ca televizor".

Oare vor mai fi zile pline de soare?

2010-12-05T21:14:00.001+02:00

Nu, nu vor mai fi. Ne aşteaptă noaptea.
Sau da, vor mai fi. Dar tot ne aşteaptă noaptea.

Un an (Mecanismul de deschidere)

2010-12-04T18:05:00.004+02:00

Trebuie să-mi scriu articolul promis pentru ultimul număr al Paradigmei. Mă codesc, am atâtea lucruri de spus, amintiri care-mi colcăie-n minte, pe care nu ştiu cum le voi transmite, am scris de atâtea ori despre Marin Mincu şi totuşi încă nimic esenţial. L-am visat în câteva dăţi după înmormântare, l-am visat chiar ridicându-se din sicriu şi vorbindu-mi. "Pierzi timpul", mi-a spus, "du-te şi scrie, ce mai aştepţi?". Şi iată că încerc să scriu ceva despre el şi nu reuşesc. Trag mai aproape o carte, cea din colecţia de "ediţii definitive" de la Vinea, Proba de gimnastică, pe care mi-o dăruise la ultima noastră întâlnire. O răsfoiesc şi mă holbez îndelung la portretul făcut de Nichita Stănescu. Fumez, mă întorc în faţa ecranului şi-mi verific poşta, ultimele noutăţi de pe blog. Dau peste o chestie, încă necitită, un fel de leapşă care începe aşa: "Ia cartea cea mai apropiată de tine, deschide-o la pagina 18, şi găseşte rândul 4". Cartea cea mai apropiată de mine acum este, evident, Proba de gimnastică, iar rândul 4 de la pagina 18 provine din prefaţa lui Octavian Soviany, care-l citează pe Marin Mincu: "să vină un medic / mai aud înfundat". Este de fapt un text realmente tulburător din volumul cum mi-am înscenat un accident de maşină, care merită recitit integral: „nici nu ştii cum îţi reintri în simţuri / vezi distrat că atârni de ceva deasupra străzii / în jur se strâng oameni mulţi / de la celelalte maşini / îţi fac semne prin geam cu mâna /să vadă dacă eşti viu / tu nu le răspunzi blocat de spaimă / s-ar putea să aluneci tocmai acum în vârtej / dacă nu e mort / se află sub şoc / auzi o voce strecurată lent spre organul tău auditiv / nu trebuie să te laşi / să aluneci în starea de şoc / acum trebuie să mă mişc / să nu mă gândesc la ce s-a întâmplat / întind mâna / împing uşa din dreapta / e blocată / sunt foarte calm / îmi propun să nu mă grăbesc / mă răsucesc spre stânga / corpul meu are reacţie / ascultă de comenzile mele / e mai greu cu picioarele / pe care nu am curaj să le mişc / trag de ceva / face clic / acţionez mecanismul de deschidere / împing cu putere / cedează / se deschide uşa din spate puţin / cei de afară o forţează până la capăt / cu mâini sigure mă prind de umeri / repede mă scot de sub fiare / să vină un medic / mai aud înfundat".
Las de-o parte caracterul atât de premonitoriu al poemului şi remarc că până şi în starea aceasta suspendată („dacă nu e mort / se află sub şoc”), care trebuie să fi fost străbătută Marin Mincu şi la celălalt accident al său, cel vascular, pe care am tot sperat că şi-l înscenase (se cunoaşte „anecdota” hâtră cu Manolescu, practic ultimele cuvinte înainte de comă) – ei bine, chiar în această stare a experierii la propriu a limitei, a limanului, instanţa care rămâne activă este cea a subiectului. Iniţial „blocat de spaimă”, pe punctul de a „aluneca în vârtej”, dedublat („nu trebuie să te laşi / să aluneci...”), subiectul se recuperează „mişcându-se”, „întinzând mâna”, „răsucindu-se” , recâştigându-şi persoana întâi (trecerea de la „tu nu le răspunzi” şi „nu trebuie să te laşi...” la „sunt foarte calm”) şi, până la urmă, activizându-se pentru a „acţiona” („mecanismul de deschidere”), ba chiar pentru a „trage de ceva” care „face clic”. Îmi pare că această activizare este definitorie pentru Marin Mincu, nu numai în străbaterea stării liminare (pe care el însuşi a practicat-o şi teoretizat-o atât, întreaga-i operă ţinând de fapt de o poetică a liminarităţii), ci în toată trecerea sa prin lume. Marin Mincu chiar era omul care, dacă trăgea de ceva, făcea clic. Cu energia sa all inclusive putea, dacă nu să mişte munţii, atunci măcar mările – şi mările acestea tomiscane învolburate el le-a mişcat parcă hipnotic prin simpla-i prezenţă care-a înnobilat urbea somnoroasă, făcând-o să verse ca din burta balenei o universitate, o facultate de litere, o editură, un cenaclu, o revistă fundamentală (aceasta - respectiv Paradigma, în care a apărut textul de faţă), o promoţie poetică şi încă alte câteva mărunţişuri cum ar fi singurul premiu internaţional important luat vreodată de vreun scriitor trăitor pe-acest Pont de la Ovidius încoace. Poate că, acolo unde se află acum, Marin Mincu trage în continuare de ceva care în curând va face clic, poate pregăteşte generaţia poetică apocaliptică sau, mai degrabă, încearcă s-o îmblânzească familiarizând-o cu conceptele gândirii slabe. Nu-l simt deloc plecat dintre noi, mă aştept tot timpul să-mi telefoneze îmboldindu-mă la scris, nimic nu s-a schimbat nici în real şi nici măcar în lumea literară, care este la fel de euridicească şi, fireşte, din zi în zi bănuiesc apariţia unor intervenţii polemice mustoase, dar necruţător de exacte. Mi-l imaginez pe Marin Mincu polemizând cu îngerii şi trimiţându-i să mai citească, iar apoi pe aceştia leşinaţi în bibliotecă sub vrafuri de tratate de semiotică. Marin Mincu trebuie că acţionează şi acum, oriunde s-ar afla. Sigur are acolo sus şi-o editură, în care publică poezie serafică de avangardă. Îl chestionează îndelung pe Ion Barbu, de care-l despart câţiva metri, asupra textualismului său. Şi de-acolo nouă ne dă, ne tot dă insistent telefoane să acţionăm „mecanismul de deschidere”, să nu ne lăsăm să „alunecăm”, să tragem odată de ceva până când o să facă clic.

Un steag printre cabluri

2010-12-01T14:34:00.003+02:00

De undeva de aici, astăzi de dimineaţă. Frumos.

Nici ultimul nu se simte cum se simte penultimul

2010-11-30T17:37:00.002+02:00

Aha. Deci. Iată. Pe situl Academiei Române, mai precis aici (format doc).

Propunere legislativă: 500 lei bonus pentru parlamentarii şi guvernanţii care se reîntorc mai devreme la muncă

2010-11-29T21:10:00.005+02:00

Biroul Nostru Permanent a decis astăzi, în unanimitate, să sprijine propunerea mea de reducere a mandatului parlamentarilor şi guvernanţilor de la patru la doi ani şi de acordare a unui bonus de 500 lei lunar pentru cei care se reîntorc mai devreme la muncă. BNP a decis, de asemenea, acordarea unor facilităţi fiscale pentru cei care construiesc creşe şi grădiniţe pentru parlamentari şi guvernanţi. Întrebat de reporteri dacă există o opţiune pentru cei care vor să se întoarcă mai devreme de doi ani, am răspuns, în calitate de iniţiator al propunerii legislative: "Ideal ar fi ca parlamentarii şi guvernanţii să opteze de la bun început pentru acest bonus de 500 lei, şi să nu mai treacă nicicând nici pe la Parlament, nici pe la Guvern". Întrebat fiind dacă legea se va aplica retroactiv, adică şi asupra parlamentarilor şi guvernanţilor actualmente aflaţi în mandat, am răspuns că ea se va aplica atât asupra parlamentarilor şi guvernanţilor actuali şi viitori, cât şi asupra celor trecuţi - din toată istoria recentă a României. "Ideal, am adăugat eu, ar fi ca toţi parlamentarii şi guvernanţii noştri din trecut, prezent sau viitor, să să reîntoarcă la muncă şi să încaseze lunar cei 500 de leuţi care, săracii, abia aşteaptă!"

Alegeri, sondaje, numărători - în R. Moldova

2010-11-28T23:41:00.002+02:00

Potrivit exit poll-ului Publika TV/IRES, în alegerile din R. Moldova rezultatele au fost: PLDM (Vlad Filat) 34,4%, PCRM (Voronin) 26%, PDM (Marian Lupu) 15,1%, PL (Ghimpu) 15,6%.
Potrivit exit poll-ului PrimeTV - CBS/AXA, rezultatele sunt: PCRM - 33,8%, PLDM - 32,2%, PDM - 14%, PL - 10%.
Potrivit rezultatelor parţiale după numarărea a 4% din voturi, rezultatele vor fi: PCRM 50%, PLDM 21,7%, PDM 12,6%, PL 6,5%.
WTF?

Vis cu limuzină

2010-11-26T18:29:00.003+02:00

Superzeroul visează să-şi bea cafeaua cu aspirină tolănit într-o limuzină. Şi să se ducă până la maşină tolănit într-o altă maşină. După asta suspină superzeroul, pentru asta se-nchină. Până când în vis i se face lumină. Nici cafea nu va bea, nici aspirină. Superzeroul însuşi este-o maşină, dar o maşină care nu-i limuzină. Este-o maşină care suspină.

Paul Celan: 90

2010-11-24T21:36:00.006+02:00

Ieri, Paul Celan ar fi împlinit 90 de ani. Se odihneşte, însă, de peste 40 de ani în apele Senei. Poate că-i mai bine aşa.

P.S. Articolul de pe Wiki e-o porcărie, chiar dacă sunt şi eu citat acolo. Are enorm de multe inexactităţi.

Équivalences reloaded

2010-11-23T21:12:00.003+02:00

Cea mai importantă şi profesională bibliotecă (şi) despre literatura română contemporană, începută prin anii '90, când mulţi nătăfleţi de acum încă manevrau lopăţica, este de astăzi iarăşi online.

Gemelaritatea

2010-11-18T22:51:00.002+02:00

Soţiile căţelului Grigore
şi ale falsului căţel Grigore
sunt gemene
ele însele au născut
de curând
pui gemeni
gemelaritatea este la ele
o chestiune de onoare
este ca şi cum ai vrea
să naşti
numai masculi.

Romanian iPad

2010-11-16T20:58:00.003+02:00

O capcană pentru Boc şi Băsescu

2010-11-08T19:56:00.003+02:00

"Trebuie să facem o capcană pentru Malefica (ursitoarea Frumoasei din pădurea adormită) şi una pentru Boc şi Băsescu".

Sosiile gemene

2010-11-02T22:21:00.003+02:00

Soţia căţelului Grigore
are
pe lângă universitatea veche
două sosii gemene
atât de gemene încât
nici măcar ele însele
nu se deosebesc
între ele.

E o adevărată senzaţie
când soţia căţelului Grigore
le vizitează
când ies pe stradă legănându-şi
toate trei
sincronizat ţâţele
despre asemenea întâmplări
istorisesc bătrânii cartierului
despre asemenea evenimente
circulă legende printre studenţi
despre asemenea fapte
vor trebui
să se facă şi filme.

Fluturele

2010-10-31T18:04:00.001+02:00

Îmi trece
un fluture
prin faţa ferestrei
care-mi zîmbeşte.

Cinefili călători în timp

2010-10-29T20:34:00.006+03:00

O tanti ţanţoşă din viitor, mare amatoare de filme cu Chaplin, care vrea să asiste la premiera Circului din 1928, cicălind-o în acelaşi timp pe noră-sa la iPhone:

P.S. Poate nu-n aceeaşi ordine de idei, un text despre celebrul hoax Gabriel García Márquez (la pagina 22).

Cântecel

2010-10-23T21:17:00.004+03:00

[cântat şi jucat pentru Ştefănuţ, astăzi]

Tot ce mişcă
e-o morişcă
o pisică
foarte mică
care-abia ce se ridică
pe lăbuţe, dar de frică
cade-ndată înapoi.

E-un pisoi
care aleargă
fără ţintă, şi prin iarbă
se ciocneşte de-un căţel
care a uitat de el
şi adoarme-n plină zi
ca şi cum nici n-ar mai fi
noapte.

Şi pisoiul este foarte
intrigat
cu lăbuţa dă mirat
pipăind prin jur
face repede un tur
cu lăbuţa, după care
e decis
să îi intre
căţelului
în vis.

Puroi

2010-10-18T19:32:00.003+03:00

"S.O.VANTU : - Cred ca cea mai mare tampenie care a facut-o imbecilul asta este ca m-a ales pe mine tinta, inca de acum un an de zile. Era baiat destept, venea la supt p..., imi sugea p... frumos, spunea sarut mana pentru masa si cu asta basta. Ca loviturile mari, boul dracu', nu cu presa i le-am dat ci cu capacitatea mea de combinatii si de joc." (De aici).

Ce să mai spui? Nu era suficient c-aveam o ţară putred de coruptă, cu magnaţi făcuţi prin furt permanent - acum aflăm şi cât de jegoşi sunt ei şi cât de primitivi şi disponibili sunt oamenii noştri politici să acopere tot acest puroi.

"In dosar este consemnata "harta relationala listing telefoane Sorin Ovidiu Vintu din care rezulta ca a purtat conversatii cu: senatorii Crin Antonescu, Mircea Geoana, Titus Corlatean, Dan Ioan Popescu, Miron Mitrea, Verestoy Attila, Olguta Vasilescu, Teodor Melescanu; cu deputatii Ludovic Orban, Adrian Nastase, Iulian Iancu, Relu Fenechiu, Culita Tarata" si, cu primarul sectorului 5 Bucuresti, Marian Vanghelie, cu presedintele Camerei de Comert, Mihai Vlasov, dar si cu Liviu Luca, Cozmin Gusa si Ioan Chelaru." (De aici).

Renunţarea renunţării

2010-10-16T17:08:00.002+03:00

Acum zece ani fără jumătate de zi

2010-10-13T23:39:00.003+03:00

Detaliu:

Cumpăraţi acum!

2010-10-12T19:19:00.004+03:00

Şi mai ales dolari... Cu un leu luaţi vreo 366 de verzişori, îi vindeţi repede la BNR şi faceţi peste 1100 de lei! Profit de 110000 la sută! Repede, cât ţine oferta pe gadget-urile Google!

În fine, un Nobel pentru sfârşitul lumii (cu adăugiri)

2010-10-07T15:14:00.014+03:00

Mă refer la Războiul sfârşitului lumii, fireşte, al lui Vargas Llosa, care tocmai ce-a înhăţat Nobelul pentru literatură pe anul acesta. Jos pălăria!

P.S. Acum aşteptăm înfriguraţi să-l mai invite Liiceanu la o discuţie precum cea cu Herta Müller de aici (via Radu Vancu). Ah, şi Vargas Llosa nu este al doilea scriitor latino-american nobedaliat ("primul" fiind Octavio Paz) - aşa cum au tot titrat ştiriştii, din moment ce a mai fost şi Gabriel García Márquez...

P.P.S. Iacă apăru la orizont şi Mircea Cărtărescu, aşa cum era de aşteptat - ţine de logica cam abjectă a "adevăratului" scriitor (precum este Vargas Llosa şi se consideră şi Cărtărescu) faţă cu "falsul" scriitor, recompensat cu Nobel-ul pentru motive mai degrabă ideologice (aşa cum "boierii" noştri ai "minţii" o consideră pe Herta Müller). Foarte trist, foarte trist. O discuţie şi aici. Sau aici.

Şi, fiindcă toată chestia pare să decurgă fără cunoaşterea motivului, să vedem cum l-a "umilit" Herta Müller pe Gabriel Liiceanu (de reţinut că nu ea a rostit cuvântul - spre finalul dialogului). Să folosim această "umilire" pentru a contesta subliminal justeţea premiului Nobel acordat Hertei Müller, în comparaţie cu cel de-acum câştigat de Mario Vargas Llosa (autor de mare amploare, care-l merita de mult - unul dintre scriitorii mei favoriţi) - repet, este cam abject.

P.P.P.S. Şi, fiindcă tot m-am pornit, mă întreb câţi dintre cei care-şi dau acum cu părerea cunoşteau opera Hertei Müller, înainte de-a fi luat Nobel-ul. Da - asta chiar este o întrebare. Eu mi-am pus-o prin 1997, atunci când, student fiind la Universitatea din Viena, o colegă mi-a spus c-o studiază la seminar pe Herta Müller. "Pe cine?", am întrebat eu, intrigat de zâmbetul ei întrebător, care s-a preschimbat pe loc într-unul mai degrabă dispreţuitor. Mi-a spus în lehamite (şi citez aproape textual): "Dacă nici voi nu-i cunoaşteţi pe ai voştri..." După aceea, am citit Herta Müller vreo săptămână. Şi trebuie spus că, dacă în germană lectura este cumva anevoioasă, în română-i şi mai şi. Poate din cauza traducerii. Cine-o fi fost traducătoarea?